Patrimoniul Cultural Imaterial cuprinde 5 categorii de expresii culturale tradiționale:
- Tradiţii şi expresii orale, incluzând limba, ca vector al patrimoniului cultural imaterial;
- Artele spectacolului;
- Practici sociale, ritualuri şi evenimente festive;
- Cunoştinţe şi practici referitoare la natură şi univers;
- Tehnici legate de meşteşuguri tradiţionale.
Colindatul de ceată bărbătească face parte din domeniul Practici sociale, ritualuri și evenimente festive, și a fost inclus de România în Patrimoniul Cultural al Umanității - UNESCO în anul 2013.
Descriere sumară (extras din dosarul de candidatură depus de România la UNESCO în anul 2013):
- Colindatul de ceată bărbătească, produs al culturii orale tradiţionale, este un ritual calendaristic hibernal străvechi, atestat documentar abia în secolul al XVII-lea (în Memorialul pastorului Andreas Mathesius din Cergău Mic, jud. Alba, în care se condamnă practica „tineretului” român de a umbla în „ceată”, cu „colindele” de Crăciun). Iniţial, colindatul marca solstiţiul de iarnă, având, probabil, origine romană. Ulterior, acest ritual propriu culturii orale moştenite a asimilat un mesaj creştin, astfel că astăzi cumulează caracteristici precreştine şi creştine. Este practicat, în prezent, în multe localităţi din România, în perioada Crăciunului.
- Ritualul se desfăşoară în felul următor:
- O ceată de tineri necăsătoriţi (pot exista şi mai multe cete în satele mai mari) merge la fiecare casă din sat, interpretând cântece rituale, numite colinde. Acţiunea de a merge din casă în casă pentru a cânta colinde se numeşte colindat.
- În cadrul colindatului, există mai multe spaţii (fereastra, casele gazdelor, vetrele atinse de toiegele colindătorilor) şi momente (începutul colindatului, intrarea şi ieşirea cetei de la o gazdă, răsăritul soarelui/ zorile) marcate ritual.
- După ce cântă colindele la o casă, membrii cetei, numiţi colindători, sunt răsplătiţi de gazde cu daruri rituale (colacul de grâu, paharul de vin ş.a.) şi bani.
- În cazul în care nu erau primiţi să colinde, membrii cetei practicau, până spre anul 2000, un anti-ritual numit descolindat, ce consta în adresarea unor imprecaţii versificate către gazdele neprimitoare şi executarea unor gesturi infamante (scoaterea porţilor închise din balamale, mânjirea porţilor cu păcură ş.a.).
- Interpretarea colindelor este vocală (în ritm giusto-silabic), în unele zone asociindu-se acompaniamentul instrumental (iniţial, fluier şi cimpoi, apoi clarinet, taragot, vioară şi dube - tobe mici, acordeon ş.a.). Ceata poate interpreta colindele la unison, antifonic, în contrapartidă sau „pe perechi”.
- În unele zone, ritualul colindatului include şi dansul (Turca, în Transilvania centrală; Căluşeru de la Şicula, în Transilvania de Vest ş.a.).
- Repertoriul unei cete bărbăteşti cuprinde o serie de colinde destinate anumitor situaţii de viaţă din satul tradiţional; de exemplu, pentru categorii de vârstă şi gen, pentru statut social sau profesional al beneficiarilor ritualului. Un tip deosebit de colinde cu urare individualizată include colindele de doliu, interpretate, la cerere, în casele unde cineva a murit de curând. În unele zone (sudul Munteniei, Banat), colindatul de doliu include şi anumite gesturi rituale, ce însoţesc interpretarea colindelor (de exemplu, în satul Oltina, com. Unirea, jud. Călăraşi, colindătorii beau, pe rând, din acelaşi pahar cu vin aşezat pe masă de gazdă).
- La finalul colindatului (după ce a cântat la fiecare casă din sat), ceata marchează încheierea ritualului prin anumite acţiuni (Zioritul/ Zăuritul/ Zoritul = interpretarea unei colinde numită Colindă de Zori, în spaţiu deschis - pe un deal, pe uliţă etc.; sau „sacrificarea” vătafului cetei prin aruncarea lui într-o apă curgătoare, cu variante: îngroparea/ comândarea Crăciunului; sau organizarea unei mese/ petreceri festive pentru care se cheltuiesc banii şi se consumă alimentele primite de colindători de la gazde în anul respectiv).
- Colindele de ceată bărbătească păstrează, după cum spunea Mihai Pop (Obiceiuri tradiţionale româneşti, 1999: 53) unele dintre cele mai vechi forme ale creaţiei poetice orale moştenite. Caracteristice, pentru textul colindelor de ceată bărbătească, sunt refrenul , urarea indirectă, exprimată alegoric prin motive mitologice, folclorice şi religioase articulate în structuri descriptiv-narative şi urarea directă finală.
- Colindatul de ceată bărbătească are mai multe funcţii: de vestire a sărbătorii, de urare, ritual-augurală, social-identitară, spectaculară şi patrimonializantă, funcţii a căror dinamică reflectă evoluţia şi adaptarea ritualului la viaţa comunităţilor practicante.
În multe comunități colindatul de ceată bărbătească s-a pierdut, motivele fiind diverse. El s-a păstrat totuși în comunitățile mai izolate, unde tradițiile își păstrează mecanismul de transmitere iar influențele culturale sunt mai puțin vătămătoare, sau acolo unde comunitatea pune preț pe identitatea locală și moștenirea culturală, perpetuând acest tip de practici și ritualuri.
Un reportaj plin de esență, în care valențe ale colindatului de ceată sunt foarte bine surprinse, îi aparține lui Voicu Bojan. Este cel mai frumos și mai viu material dedicat colindatului de ceată pe care l-am citit până acum. Redau mai jos acest reportaj din 2015, în speranța că Junii din Măguri continuă cu aceeași fervoare perpetuarea acestui ritual de vestire a sărbătorii Nașterii Domnului Isus, de urare ritual-augurală și social-identitară.
Junii din Măguri
preluare PressOne - Voicu Bojan - 18/12/2015
Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.
E simplu. Dacă vreodată vor veni peste noi niște barbari moderni, cum ar fi statul islamic, dacă președintele nostru va isca vreun război cu bulgarii sau rușii, apăsând din greșeală pe ceva buton roșu, dacă va avea loc o calamitate naturală sau dacă aerul din Cluj va deveni la fel de irespirabil ca cel din Beijing, nu stau pe gânduri: îmi iau familia și plec în cel mai frumos, mai sigur și mai secret loc din lume. [...]
Deocamdată, ca norocul, la Măguri nu se ajunge tocmai ușor: ori o tai direct pe Coastă, ori ocolești pe Valea Băii, ori mergi ca mine, pe o cărare dinspre Valea Răcătăului. Așadar, dacă vrei să-l găsești, trebuie să-l cauți binișor: să treci prin păduri care au fost cândva dese sau doar au fost, să-ți freci burta mașinii de pietre sau să calci pe urme de urs în apropiere de izvoarele din pădure, cum am pățit ultima dată când am ales să urc „pe dos”, cum se zice în limbajul locului. Când îl găsești însă, dai nu peste un sat, ci peste o lume. Cam după 10 ani, începi să o înțelegi. După 20, începi să o iubești. După 30, te adoptă și îi aparții pentru tot restul vieții. [...]
În fiecare an, în apropiere de sărbătorile Crăciunului, în acest loc se petrece ceva secret, subversiv, despre care gura satului doar vorbește, aruncând ici-colo mici informații...
E vorba despre Juni, adică flăcăii satului, cei încă necăsătoriți, cu vârste între 18 și 25. Sunt împărțiți în două trupe: Josenii și Susenii, un fel de East Coast/West Coast din rap-ul american. Misiunea lor e un tur de forță impresionant: în trei zile și trei nopți, fiecare trupă trebuie să colinde tot satul și să joace obligatoriu toate fetele și femeile din case.
Turul se încheie în noaptea de 26 spre 27 decembrie la Casa Conacului, cu un spectacol de proporții la care e invitată toată comunitatea. Balul se sparge pe la 4-5 dimineața.
Practic, Junii încheie rotund sărbătoarea, pe care tot ei o porniseră în ziua de Ajun. Cine rezistă și iese viu dintr-un asemenea turnir se cheamă că e bărbat adevărat. Cu vremea, dinamica poveștii s-a mai schimbat: pe vremuri, juni puteau fi doar cei scăpați de armată, dar cum încorporarea obligatorie s-a abolit la fel ca sclavia sau înrobirea țiganilor, a dispărut reperul. Vârsta de participare a tot scăzut. Cu tupeu maxim, generația digitală de azi a coborât pragul maturității către 15 ani. O fi Măguri un sat, așa, mai ascuns vederii, dar să nu vă imaginați cumva că tinerii ar fi străini de computere, wi-fi, rețele sociale, televizoare plate full HD sau mașini de teren bengoase.
Riscul pe care și-l asumă, de a ieși din decor pe traseu, e mult crescut față de vremea predecesorilor scăpați de armată. La vremea lor, aceștia au văzut multe, inclusiv structura de metal a paturilor pe sub care conduceau valizele de lemn în poziția târâș.
Dacă privim și mai departe în trecut, junii colectau de la fiecare casă mâncare, nu bani: hălci de carne afumată, table de slănină sau colaci trași pe mânecă.[...]
Totuși, de ce e oribil de greu, dacă nu chiar la limita supraviețuirii, să mergi cu Junii? Fiindcă nu e plimbare de plăcere, ci un spectaculos tur de forță. Pe deasupra, mai e și ritual de inițiere.
Iar orice ritual de inițiere, se știe, are o dublă menire:
a) să îl transforme pe inițiat în mod radical;
b) să îl confirme în ochii comunității.
[...] Aici, la Măguri, când intri în hora junilor, trebuie să te gândești foarte bine înainte, să te consulți cu familia. Te așteaptă trei zile nebune, care nu seamănă cu aproape nimic din viața normală. Repetițiile de colinde și dansuri încep cu săptămâni înainte de Crăciun, iar muzicanții sunt aleși după negocieri serioase și plătiți cu mulți bani, fiindcă de ei depinde, în mare măsură, succesul acțiunii.
Ce îi așteaptă întrece însă aproape orice imaginație. Zeci de kilometri umblați, cântări pe traseu și în sute de case, plus jocul de final până dimineața. Tuturor acestor încercări li se adaugă trecerea constantă de la frig la cald, oboseala extremă cauzată de nesomn, diversitatea agresiunii culinare, buze crăpate și degete înghețate.
Ca să fii jun, trebuie să te lași antrenat și strunit de Taroste. El e șeful trupei și trebuie să-i asculți ordinele ca la armată.[...] Echipa lor e formată din 12 oameni.
Practic, ce fac băieții aceștia se cheamă Performance. Începe de la cum sunt echipați, cumva standard: cizme de gumă, sacou, fular, cârjă încrustată și, cel mai important element, care îi diferențiază de alți performeri de prin satele Ardealului: cușma cu flori în frunte.
Apoi, ceea ce fac e fascinant: la fiecare Crăciun are loc un ritual care se repetă cu mici variațiuni. Înainte de a porni efectiv la colindat, Junii dau un spectacol-concurs în fața bisericii, unde e strânsă comunitatea. Iar bătrânii decid acolo, pe loc, care trupă joacă mai frumos și are muzicanți mai buni: Josenii sau Susenii.
Când începe luatul caselor la rând, fiecare trupă o ia din extremitatea ei de sat. Mai întâi cântă în ogradă. Gadza trebuie să-i invite să intre. Ei se prefac ba că intră, ba că pleacă, dar, în cele din urmă, se înduplecă și intră toți în casă. Unde fie stau roată, fie se pun la masă.
Odată trupa intrată în casă, tarostea spune o poezie legată de Crăciun, de juni, face urări specifice. Gazda pune pe masă mâncare, prăjituri, scoate berile, destupă o uiagă. Se cinstesc, se veselesc și schimbă câteva impresii.
În tot acest timp, fetele și femeile așteaptă, discret, undeva în fundal. Apoi vine altă cântare și un joc turbat de sar blidele pe mese, zornăie ferestrele (unde nu sunt încă termopane) și se crapă tencuielile.
Când ies în trombă, continuă să cânte și să joace, lăsând în urmă o stare greu de apucat, cumva emoționantă: tocmai s-a petrecut un ritual mult așteptat, un soi de teatru dansat care vine din fibra lor românească străveche, care – bună, rea, cum o fi ea – îi definește și îi diferențiază de restul lumii.
Iar băieții aceștia plini de veselie, de curaj și de nestăvilită energie sunt, de fapt, nu doar aducătorii unei vești bune – nașterea unui Mântuitor, ci și un simbol al tinereții veșnice.
Misiunea lor e foarte dificilă, la limita imposibilului. Aici tarostea joacă un rol-cheie. Băieții trebuie să reziste până la capăt, cu orice preț: să cânte fără să răgușească, să mănânce fără să li se facă rău, să bea cu măsură, ca să nu se îmbete pe traseu, și să danseze fără să cadă răpuși de oboseală și nesomn.[...] Timp de 3 zile, acești tineri coagulează curiozitatea oamenilor din sat, care știu aproape în timp real, mai ales acum, de când cu telefoanele mobile, pe unde au ajuns junii, ce fac, ce zic, cine ce minune a provocat, care s-a „șpiruit”, precum și toate celelalte trăznăi care fac parte din povestea colindului lor.
Fiindcă ei se poartă, într-un fel, la fel ca aceia ce umblă cu caprele și urșii: cu un dram de nebunie. De aceea li se iartă aproape orice. Sar garduri, se cocoață pe mașini din mers, aruncă petarde te miri unde, dansează pe ce apucă, cum ar fi pe masa din curtea omului, și toate astea în timp ce agită periculos bâtele deasupra capetelor și suflă din fluiere de arbitru. Junii din Măguri sunt, pur și simplu, periculos de simpatici.
Bibliografie
