Interviu cu Alexandru Chiș

Micile comunități au nevoie de obiective culturale pentru a putea fi cunoscute. Acestea cresc interesul publicului și pot deschide noi perspective pentru dezvoltarea economiei locale. Șansa unei comunități de a-și valorifica resursele naturale și culturale proprii este strâns legată de (re)descoperirea și asumarea istoriei locale. Cred că de aici trebuie plecat în elaborarea unui proiect de dezvoltare sustenabilă însă aceste inițiative trebuie susținute atât de către comunitate cât și de către autoritatea locală.

Mulți dintre pasionații de etnografie au auzit de Muzeul Etnografic "Alexandru Chiș" și implicit de Covăsînț, comuna arădeană în care acesta se află. Iată că Alexandru Chiș, prin efortul său și al familiei sale, a pus Covăsînțul pe harta etnografică a României. 

Alexandru Chiș pe prispa Muzeului Etnografic din Covăsînț (jud. Arad)

Alexandru Chiș este un tânăr de 23 de ani pasionat atât de profesia lui de dascăl, fiind profesor de economie la liceu, cât și de istoria familiei și comunității din care face parte. Dragostea lui pentru trecutul familiei sale și a Covăsînțului este fundamentul pe care a clădit Muzeul Etnografic Alexandru Chiș.

Am vizitat muzeul lui din Covăsînț pe 4 iunie 2017. Tot atunci i-am văzut pentru prima dată pe Alexandru Chiș și pe părinții lui, Zina și Ioan Chiș. Am să redau mai jos frânturi din discuția purtată cu Alex.

Lucia Brad: Am să încep prin a vă mulțumi, ție și părinților tăi, pentru că m-ați primit cu atâta căldură în casa voastră. Prima curiozitate pe care o am, și deci prima întrebare, cum a început povestea ta?

Alexandru Chiș:  Povestea mea este cam așa: de mic copil am fost atras de tot ce înseamnă povești despre comunitatea și despre familia mea. Stăteam mereu cu bătrânii familiei la poveşti și cred că poveștile lor, felul cum povesteau, m-au făcut să prețuiesc atât de mult aceste minunății.

Apoi, în primul an de facultate, am început să pun în valoare pe internet piesele uitate, găsite de mine prin gospodărie. A fost impresionant să aflu la ce erau ele folosite și cum erau acum lăsate, pentru ca nu mai trebuiau nimănui. Impactul pozitiv al paginii de facebook creată atunci mi-a dat elan să caut în continuare, să-mi extind colecția și să le pun în valoare. Din 2016, la trei ani de când am creat pagina de facebook si de când am început sa adun piesele din gospodărie și de la săteni și, cu ajutorul financiar al familiei și bursa mea de student, am reușit să amenajez acest colț din gospodărie care poate fi o punte între trecut și prezent.

4 iunie 2017 

Lucia Brad: Acest “colț” este format, în primul rând, dintr-o cameră foarte frumoasă. Ce ne poți spune despre ea?

Alexandru Chiș: Aici suntem în soba. Covăsînțenii țineau cele mai de preț lucruri în această cameră. Aici nu se dormea, aveau loc doar botezul, nunta și priveghiul. În soba erau două paturi, masa, niște lavițe cu spate care se puneau în fața patului. Eu încă nu am lavițele. Războiul de țesut nu se punea în soba dar eu îl țin aici pentru că am spațiul limitat. Acest război este din 1909 și urmează să-l pun în funcțiune. 

4 iunie 2017

Lucia Brad: Văd aici un costum femeiesc. Poți să ni-l descrii? 

Alexandru Chiș: Acesta este un costum de sărbătoare, așa se îmbrăcau fetele și femeile duminica. Este format din spătoi, zobon cu fir și catarame, latul, rochia și cele 2 tipuri de poale. Zobonul este vesta iar latul este șorțul, zadia. În funcție de perioada în care s-a purtat latul era din cârtiță, pliș sau lat pictat. Rochia era de fapt fusta, și se făcea tot așa, din cârtiță, mătase chinezească sau, cele mai noi, dintr-o stofă subțire plisată. Sub rochie se purtau cele două tipuri de poale. Primele erau poale largi iar apoi cele strâmte, de-ntors, care nu lăsau să se vadă picioarele atunci când se învârteau la joc. Pe vremuri se obișnuiau să se poarte 5-7 rânduri de poale iar unul dintre ele se făcea sul la talie, ca să de-a volum. 

Cojoc din Covăsînț

Lucia Brad: Să fie late-n șale! Și pe deasupra, ce haine 

purtau?

Alexandru Chiș: La Covăsînț femeile nu purtau șubă. Ele purtau cot pe după cap, un fel de broboadă groasă. Și cojoc fără mâneci. Cojoacele se făceau la Pîncota, se purtau și de femei și de bărbați. Erau negre, maro ...

Lucia Brad: Costumul bărbătesc cum era?

Alexandru Chiș: Costumul de vară era din izmene, cămașă și zobon. Iarna bărbații purtau șubă. Șubele erau din postav de lână și erau decorate diferit, în funcție de sat. De exemplu, aici la noi e zonă de podgorii și ornamentele de pe șubă specificau această particularitate. Sâmbăta era zi de piață la Pîncota și acolo se recunoșteau după șubă : ăla e din Covăsînț, ăla din ...

Șuba asta e din anul 1947. A fost a străbunicului meu, Ioan Herlo. El a venit din Chereluș, ginere în Covăsînț, în 1947. Și atunci străbunica i-a făcut șuba, ca să fie în rând cu ceilalți bărbați din comună.

Șubă bărbătească din Covăsînț

Lucia Brad: Este extraordinar, ai adunat în această cameră obiecte vechi și prețioase. Mă bucur să văd aici și cărți, scrisori și fotografii vechi. Aș vrea să ne întoarcem în târnaț unde am văzut multe obiecte și unelte nelipsite în gospodăriile de odinioară.

Alexandru Chiș: O particularitate a zonei noastre este că nu avem apă curgătoare. Și atunci hainele se spălau în pârlău. Pârlăul este făcut dintr-un trunchi gros de copac, lung cam de 1 m, ce a fost scobit în interior. Este ca un cilindru, nu are fund. Afară, pe loc drept, se puneau paie, se așeza pârlăul peste paie, se puneau hainele, se acopereau cu o cârpă numită cenușer și apoi se turna apă cu cenușă și sorpon (săpun de casă). Se lăsa așa până a doua zi când se scoteau hainele și se spălau cu maiul. Un alt obiect folosit la spălatul rufelor era măngălăul. Rufele se dădeau prin el nu doar pentru o mai bună spălare ci și ca să nu rămână șifonate.

Pârlău

Măngălău

Lucia Brad: În încheiere aș vrea să ne spui cum vezi viitorul Muzeului Etnografic Alexandru Chiș?

Alexandru Chiș:  Muzeul are un impact deosebit, sătenii apreciază foarte mult ceea ce am făcut. Acum visez la ceva mare de tot, o întreagă gospodărie tradițională. Poate că vor trece mulți, sau foarte mulți, ani până voi reuși acest lucru dar îmi doresc să las ceva celor care vor veni după mine. Cam acesta este drumul... totul este din pasiune, din dragoste și respect pentru cei care au trecut pe acest pământ. Acum văd România cu alți ochi, și voi lupta pentru ceea ce îmi doresc.

***

La Muzeul Etnografic "Alexandru Chiș", alături de Alex,  Zina și Ioan Chiș
 4 iunie 2017 - Covăsînț

Student la Etnologie (I)

Pasiunea pentru etnografie m-a adus, la 40 de ani, pe băncile Facultății de Litere, din cadrul Universității din București. Ideea acestui interviu mi-a venit acum câteva luni când, întrebată fiind dacă aș vrea să scriu povești frumoase despre oameni, m-am gândit la colegii mei de la Etnologie. Pentru că poveștile lor sunt și frumoase și interesante. 
Redau mai jos discuția pe care am avut-o cu cinci dintre ei, în iunie 2017.

Iunie 2017 

 Lucia Brad: Pentru început aș vrea să vă întreb, de ce aţi ales să studiaţi Etnologia?

 Raluca Radu: Am să încep eu. De foarte mult timp cochetez cu activități în domeniu: am fost într-un ansamblu folcloric, am făcut dansuri și am participat la concursuri și festivaluri de muzică populară, în calitate de interpret. Ideea este că m-am învârtit în sfera asta și văzând de multe ori la T.V. promotori ai folclorului vorbind despre tradiții, am vrut să văd ce înseamnă cu adevărat folclorul  și tradițiile. Așa că am venit la Etnologie pentru a putea avea o părere pertinentă despre aceste lucruri.

Lucia Brad: Și să ai un cuvânt de spus într-un domeniu unde mulți se consideră “specialiști”?

Raluca Radu:Da! Foarte mulți dintre ei sunt considerați repere, de către oamenii mai tineri, iar eu mi-am dorit să am repere printre specialiștii în domeniu şi am modele printre profesori, dar și printre colegi. În anul acesta mi-am schimbat foarte mult părerea pe care o aveam când am pășit pe porțile facultății. La început aveam o altă viziune despre ce înseamnă folclor și intrând în contact cu profesorii și colegii care știu foarte multe, mi s-au schimbat la 180 grade ideile pe care le aveam.

Andrei Roșca:Eu am venit la Etnologie pentru că ascult Subcarpați și am zis că pot să fac teza de licență pe acest subiect. Am citit pe internet despre Etnologie, despre ce implică. Am zis că pot dezvolta aici teme care mă preocupă și pe care în altă parte mi-ar fi greu să le integrez. Că-i pot aduce ca temă de studiu atât pe Subcarpați cât și pe Lucian Blaga, cu matricea stilistică.

Maria Constantinescu: Pe mine m-a atras ideea că Etnologia comprimă foarte multe alte științe și domenii de cercetare. De la psihologie la istorie, la muzică, la avangardă. Toate se regăsesc aici, își au filonul în folclor. Știu de acest domeniu de câțiva ani. Cred că inițial am fost apropiată de muzicile contemporane care se inspiră din folclor și întâi am mers pe filonul acesta, de la muzică de jazz până la metal extrem. Ulterior s-a combinat și cu pasiunea mea pentru filosofie, pentru istorie și chiar pentru politică fiind într-o strânsă legătură, ajungând până la securitate națională. Pentru că este vorba de patrimoniu national imaterial și material. M-am gândit să valorific această pasiune și să o transform într-o profesie, o carieră.

Alexandru Gițulescu: Îmi este destul de greu să aleg un singur motiv pentru care am venit la Etnologie, însă o să pornesc de la faptul că încă de mic am fost fascinat de simplitatea oamenilor de la ţară şi de complexitatea portului popular. Urmărind anumite concursuri de muzică populară am avut prilejul să o ascult vorbind de multe ori pe doamna Doina Işfănoni despre portul popular şi aşa am început să îmi pun tot felul de întrebări. Fiind frământat intens de aceste întrebări, am tot căutat în stânga şi-n dreapta răspunsuri,  iar când o prietenă mi-a vorbit de această  specializare mi-am dat seama că aici pot găsi acele răspunsuri. La început credeam că lucrurile se vor desfăşura altfel, însă după primul semestru, datorită profesorilor am reuşit să îmi schimb viziunea cu care am venit, am început să-mi asum ceea ce spun, să nu mai folosesc cu atâta uşurinţă anumiţi termeni şi concepte. Acum, pot spune, că sunt gata să înţeleg portul popular în profunzimea lui privindu-l din mai multe puncte de vedere, în starea lui de apariţie, evoluţie şi degradare, dar mai ales să înţeleg cum oamenii percep toate aceste schimbări.

Raluca Radu: Ca o completare aș vrea să spun că am învățat să nu arunc cuvintele la întâmplare. Când spun folclor trebuie să știu exact la ce mă raportez iar eu nu-mi permit să spun în prezent: „Cânt folclor!”.

Lucia Brad:Deci, Raluca Radu , interpretă de muzică populară și laureată a unor festivaluri, nu-și permite să spună că ea cânta “folclor”!?

 Raluca Radu:Întocmai! Pentru că am intrat în contact cu oameni care mi-au arătat ce înseamnă folclor cu adevărat. Bine, acum dacă ne raportam la folclor ca la produsul actelor de cultură dintr-o comunitate putem spune că vorbim de folclor, dar dacă ne gândim la ceea ce era reprezentativ pentru cultura populară tradiţională nu ştiu dacă mai putem folosi acest termen cu atâta larghete. Unul dintre câștigurile acestei specializari este că am învăţat să nu folosesc termenii la întâmplare,  iar cei care pretind că sunt promotori ai culturii populare ar trebui să înveţe foarte bine aceste lucruri.

Lucia Brad: Georgian, tu de ce ai venit la Etnologie? Cunoaștem cu toții pasiunea ta pentru Folclorul literar și muzical și pentru marele folclorist Constantin Brăiloiu. Ai venit în primul an de studiu cu un bagaj de cunoștințe extrem de vast, pe care ți l-ai însușit de unul singur, fiind un autodidact.

Marius Georgian Bobleagă: Vreau să specific faptul că eu nu am vrut la Etnologie. Patru ani de liceu m-am pregătit, tot autodidact, pentru Teologie. Am crezut că asta trebuie să fac eu în viața mea,  însă pe ultima sută de metri, în ultimele doua luni, mi-am schimbat impresiile și am decis să-mi transform ocupația în profesie. Etnologia și Folcloristica nu sunt pentru mine o pasiune în sine ci mai degrabă o obligație. O obligație morală pentru viitorul acestor specializări, pentru că ce ne lipsește cel mai mult în țara noastră sunt profesioniștii și specialiștii.

Lucia Brad: Suntem aproape de finalul primului an. Cum vedeți lucrurile acum, comparativ cu începutul facultății?

Maria Constantinescu: Am să mă concentrez pe aspectele pozitive, care sunt destule. Faptul că sunt studentă aici m-a ajutat să-mi canalizez timpul şi motivaţia şi să-mi ordonez ce să citesc sau să studiez, fiind şi obligată de programă şi de examene. Programa reuşeste să ordoneze şi să clasifice toate domeniile folclorului într-un mod constructiv, în care să poată fi valorificate. Pe mine mă ajută o structura de tipul asta de la care pot eu să pornesc. Şi a ajutat şi faptul că programa este diversificată ajungând în toate subdomeniile antropologiei, de exemplu.

Andrei Roşca: Primul meu sentiment este ca îmi place aici. Tot ce-am făcut într-un an de facultate mi-a întrecut aşteptările. Mi-a plăcut foarte mult cursul dnei Zane şi de dânsa, implicit. A fost un an foarte fain şi tot ce implica facultatea asta e foarte fain.

 Maria Constantinescu: Voiam să adaug că în alegerea acestei facultăţi m-au inspirat, printre alții,  doi cercetători români pe care îi urmăresc de foarte mulţi ani. E vorba de doamna Laura Jiga – Iliescu, cercetător la Institutul de etnografie şi folclor "C. Brăiloiu" si de Andrei Oişteanu, istoric al religiilor şi  fondatorul Institutului de cercetare a Istoriei Religiilor, un domeniu de care sunt foarte apropiată. I-am urmărit pe ei de ani de zile şi facultatea asta îmi permite să mă pregătesc pentru a continua anumite cercetari, inițiate sau doar prefigurate de alți folcloriști. Am descoperit în cărţile d-lui Oişteanu, în conferinţele d-nei Iliescu foarte multe direcţii de cercetare ce încă nu au fost abordate sau aprofundate. Dealtfel, cursul d-nei Iliescu este cursul meu preferat, Mitologie generala pe semestru I si pe semestrul II, Mitul și literatura. Atât cursul cât și direcțiile propuse sunt o prioritate pentru mine. Cu siguranţă mă vor ajuta să dezvolt cercetări în domeniul paleoastronauticii, un domeniu destul de controversat în România.

Andrei Rosca: Foarte interesant de observat asemănările și deosebirile dintre cultura românească și alte culturi. Cumva toate culturile pornesc din aceleaşi câteva principii pe care le putem găsi în scrierile lui Mircea Eliade. `` Sacrul şi profanul `` , `` Aspecte ale mitului `` fiind câteva cărţi reper. Eu în acest an am încercat să urmăresc tot ceea ce se predă din perspectiva matricei stilistice a lui Blaga. Foarte interesant este că, de fapt, teoria lui legitimează orice act cultural, prin influenţa transcedentală care provine din matricea stilistică, iar acest lucru este observat în toate obiceiurile şi tradiţiile populare. De exemplu masca asta (vezi foto) se foloseşte la anumite obiceiuri de iarnă şi induce aceeaşi conexiune cu transcendentul, pe care o găsim în orice cultură arhaica. Este aceeaşi idee a sacralităţii timpului, spaţiului şi este interesant de remarcat că omul încearcă să îşi marcheze nişte repere care să-l ajute să depasească sfera asta, a lumii sublunare, şi să aspire la perfecţiune.

Raluca Radu: Eu credeam că la această specializare vom vorbi foarte mult despre etnografie, aveam nişte idei preconcepute pe care, probabil, cu toţii le-am avut. Venind şi studiind aici am văzut că nu e chiar aşa. Facem mult mai multe lucruri despre care nu se ştiu sau nu mulţi ştiu. De pildă antropologia pe care am descoperit-o aici şi de care sunt foarte atrasă, pentru că ne permite să vedem lucrurile într-un ansamblu, pe domeniul nostru se pliază perfect pentru că nu putem analiza un fenomen cultural fără a avea o privire de ansamblu. Asta este una din schimbările de percepţie şi este un mare plus.

Lucia Brad: Ai amintit de antropologie. Cu toţii poate am venit la aceasta facultate cu anumite fixaţii și judecăţi. Am aflat aici ce înseamnă alteritatea. Credeţi că înainte de a deveni buni specialiști trebuie să învăţăm să ne poziţionăm corect faţă de ceea ce studiem?

Raluca Radu: Sigur! Una dintre caracteristicile de bază ale antropologiei este să nu judeci, ci să priveşti şi analizezi fiecare fenomen fară a emite judecaţi personale.

Alexandru Ghiţulescu: Trebuie să ne plasăm în exterior şi să  să avem mare grijă cum privim lucrurile, avem nevoie de o perspectivă obiectivă, altfel riscăm foarte mult să formulăm judecăţi de valoare care nu îşi au locul aici.

Raluca Radu: Să încercăm să ne detașăm, să lăsăm subiectivitatea deoparte...

Marius Georgian Bobleaga:... și în primul rând stereotipurile! Legate de orice naţionalitate şi de orice etnie. Pentru că etnologia presupune şi studiul etniilor, iar România este o ţară multiculturală.

Raluca Radu: Vorbind de antropologie, eu mărturisesc că am învăţat să mă cunosc mai bine pe mine. Fiind pusă în situaţia de a analiza am început să mă uit mai atent la ceea ce fac eu, iar acest lucru m-a ajutat să mă cunosc, pentru că definindu-l pe Celălalt te defineşti mai întâi pe tine. Este o complementaritate, identitatea şi alteritatea.

Lucia Brad: Cursul d-nei prof. Zane și-a pus amprenta asupra noastră ...

Marius Georgian Bobleagă: Dealtfel un ilustru profesor al Universităţii din Bucureşti, d-na Rodica Zane. Cea care l-a succedat pe domnul Constantinescu la şefia catedrei. Mie mi-a placut şi-mi place modul în care se pune problema la această facultate. Eu nu am venit doar pentru muzică, ştiindu-se faptul că aceasta este direcția pe care am mers până acum. Dacă voiam doar muzică mergeam la Conservator. Am venit la această facultate pentru a acumula un bagaj important de cunoștinţe, pentru că nu vreau să mă limitez doar la muzică şi teorie muzicală. Pot să spun că unul dintre profesorii care au început să mă formeze este domnul Nicolae Constantinescu, dealtfel un om excepţional, care este unul din modelele mele de urmat . Dacă ar fi să o iau în mod diacronic aş porni cu Constantin Brăiloiu în domeniul muzicii, aş continua cu Mihai Pop şi nu se poate altfel fară continuatorul lui Mihai Pop, domnul Constantinescu.

Lucia Brad: Sunt foarte multe lucruri de spus despre acest domeniu. Cum spunea şi Raluca, cuvintele folclor și  folcloristică sunt folosite cu mare usurinţă.

Marius Georgian Bobleagă:Până la urmă folclor vine de la folk şi lore, termenul elaborat de William Thoms în 1846, dar vreau să spun că impresia lumii despre folclor e urmatoarea: „Eee, folclor... ce e aia? Foaie verde ... şi atât”. Nu, folclorul nu este numai „foaie verde”, folclorul este o ştiinţă, care presupune multe direcţii de cercetare pur ştiinţifice şi care nu se pot face de unele singure, ci numai în comuniune cu alte ştiinţe filologice, sociale şi muzicale.

Raluca Radu: De cele mai multe ori oamenii înţeleg prin folclor doar muzică, ori folclorul nu înseamnă numai asta. Am învatat multe, mai ales din cercetarile de teren pe care am avut ocazia să le facem cu dna prof. Narcisa Ştiuca  şi în care pe langă muzică am abordat bucătăria tradiţională, obiceiuri, artă populară, practici cutumiare.
Lucia Brad: O nouă direcţie, pe care am văzut că se merge în societatea contemporană, este accentuarea ideii că tot ce este românesc trebuie să fie de pe vremea dacilor. Ce părere aveți?

Marius Georgian Bobleagă: Totuşi, ce poate fi sută la sută românesc? Asta este o obsesie a vechiului regim şi se pare că nu mai scăpam de ea. Pur românesc de unde? De la traci, de la geto-daci? De la cumani, romani, pecenegi, ... Dom'le, pe teritoriul acesta au trecut aproape toate semințiile pământului!!!

Raluca Radu:Noi ca viitori etnologi, antropologi, folclorişti sau etnografi trebuie să scăpam de aceste obsesii, pentru a putea fi cu adevărat oneşti în ceea ce ne-am propus.

Alexandru Ghiţulescu: Puritatea este o himera, ea nu există. Pentru a vedea lucrurile cum sunt cu adevărat ar trebui să ne detaşăm de anumite percepţii, să depăsim graniţele ţării, doar aşa putem realiza faptul că  există foarte multe asemănări între cultura noastră şi cea a altor popoare şi aş da ca exemplu portului popular, la o privire amănunţită putem observa faptul că multe elemente componente sunt venite din exterior şi adăugate, ele devenind parte din specificul naţional. Nu putem spune că ceva este pur românesc, însă aceasta este doar punctul meu de vedere.

Lucia Brad: Alex, nu ne-ai spus cum ţi s-a părut primul an la Etnologie...

Alexandru Ghiţulescu: Recunosc că în acest prim semestru am fost plăcut impresionat de faptul că profesorii sunt foarte apropiaţi de studenţi, încearcă să ne înţeleagă pasiunile şi ne ajute să ne dezvoltăm în direcţia pe care ne-o dorim. De exemplu, doamna Narcisa Ştiucă știind că mă preocupă portul popular m-a selectat pentru a merge cu dânsa într-o cercetare la Colibaşi. Acolo am avut ocazia să discut cu bătrânele locului, am discutat cu acestea despre portul popular, ba chiar am avut ocazia să le privesc îndeaproape comorile ce se ascundeau în lăzile de zestre, dar nu numai, am atins subiecte ce ţin de trecut pentru că mi-am dorit să văd cum se raportează acestea la el în comparaţie cu prezentul. Consider că fară experienţe de acest fel nu putem întelege lucrurile aşa cum trebuie, teoria este importantă, însă practica este fundamentală pentru acest domeniu. În legătura cu folosirea anumitor termeni, cum spunea şi colega mea Raluca, consider că mulţi nu-şi pun problema că poate îi folosesc impropriu pentru că la noi nu există o cultura de bază în acest sens. Din punctul meu de vedere, aşa-zisele festivaluri de folclor sunt una dintre cauzele principale care favorizează degradarea unor elemente ce ţin de lumea sătească,  nu mai există Festivalul Cântarea României, dar decontextualizarea folclorului continuă după anumite criterii, pe care le-aş numi învechite. Cred că ar fi timpul să ne trezim la realitate, poate măcar noi vom reuşi să schimbăm ceva.

Marius Georgian Bobleagă: Da! Şi să nu mai vorbim de muzică ... cel mai dureros aspect! De la 1948 încoace....

Lucia Brad: Aş vrea să vorbim puțin despre teren. Ce părere aveţi despre această parte a muncii unui cercetător etnolog?

Maria Constantinescu: În acest an am avut ocazia să fiu selectată în două cercetari de teren colective, de către profesoara noastră, dna Narcisa Ştiucă. Și am reuşit să merg şi pe cont propriu. Făcusem şi înainte cercetări, însă nu în mod profesionist ci empiric, să spunem. Cercetari pe care din pacate nu le-am valorificat înregistrându-le sau arhivându-le şi îmi pare rău acum că nu am fost mai riguroasă. Dar nici nu studiasem metode de cercetare, ca să ştiu cum să fac acest lucru. Au fost interesante aceste experienţe pe teren pentru că au fost primele făcute într-un cadru organizat. Apoi am reuşit să merg şi singură, am fost în Maramureş unde am stat câteva zile şi când m-am intors de acolo am simţit că abia acum încep să-mi intru în postura de viitor etnolog. Mă interesează să particip la cercetari colective, coordonate de un profesionist mai mult decât să plec pe cont propriu. Trebuie să învăţ să-mi depăşesc discreţia pe care o am când discut cu oamenii străini şi aceste cercetări colective mă ajută în acest sens.

Andrei Rosca: Cercetarile mele, dacă pot fi numite aşa, au fost toate pe cont propriu. Au fost spontane, făcute pentru proiectele care ni s-au cerut la facultate. Prima a fost în iarnă, cu un om din Sinaia, apoi am avut pentru atelierul de pe semestru acesta cu un meşter venit la MŢR, de unde am luat şi masca. Apoi am fost la Bran unde am mai aflat câte ceva de la un alt meşter de măşti. În vara plănuiesc să merg la Sibiu, pentru a continua ideea acesta cu măştile, pentru că a început să mă pasioneze subiectul.

Marius Georgian Bobleagă: Munca terenului presupune multe dificultăţi. Este ca un fel de rit de trecere. Primul meu teren a fost făcut anterior facultăţii, în judetul Gorj unde am cercetat muzicile lăutarilor gorjeni şi nu numai! Ci şi a ţărăncilor, cântăreţe de înmormantare, aşa numitele zoritoare sau bocitoare. După începerea facultăţii am mai facut câteva terenuri nu numai în Gorj ci şi la mine în Vâlcea pentru că eu îmi am originile în Vâlcea, într-o veche familie de lăutari români şi ţin să accentuez acest lucru. Aici am întâmpinat şi cele mai mari dificultăţi, murindu-mi un informator chiar în timp ce mă deplasam către dânsul. Astfel de neplaceri vom mai întâmpina, însa important este ca eşecurile în teren să nu ne demoralizeze şi să nu ne împiedice în a  ne face meseria cum trebuie.

Alexandru Ghiţulescu: Din punctul meu de vedere, după cum spuneam şi mai sus, cu riscul de-a mă repeta, menţionez faptul că teoria este baza, însă terenul este o parte fundamentală pentru acest domeniu. Dacă vorbim strict de port, nu este de ajuns să vezi o fotografie într-o carte cu un anumit element de port popular, trebuie să mergi şi să îl priveşti îndeaproape, să pui mâna pe acesta, să îi poţi simţi cusătura... Prima cercetare pe care am realizat-o a fost în satul Strejnic, acolo unde s-a născut şi a copilărit bunica mea. Am aflat, din întâmplare, de la bunica mea de un vechi obicei practicat în preajma sărbătorilor de iarnă şi mi s-a părut inedit, negăsind informaţii despre  acesta în vreo carte de specialitate. A doua cercetare, după cum am menţionat şi mai sus a fost sub îndrumarea doamnei prof. Narcisa Ştiucă, în satul Colibaşi. Fiind prahovean mi-am dorit să îmi pot cerceta locurile natale, prin urmare o altă cercetare de care o să amintesc este cea din comuna Fulga. Aici, după cum cred că v-aţi dat deja seama, m-am axat pe partea de port mergând pe urmele Atlasului Etnografic.  Tot legat de teren am avut câteva intersecţii teoretice cu Cristi Mușa, cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor care a susţinut câteva prezentări în cadrul unor cursuri oferidu-ne câteva repere preţioase despre munca de teren, ba chiar am avut ocazia să discut cu acesta de mai multe ori.  Cristi Muşa a fost şi una dintre persoanele care m-a susţinut să vin la Etnologie, chiar dacă nu ne cunoaşteam. De-a lungul timpului acesta m-a ajutat să îmi clarific anumite nelămuriri pe care le aveam în privinţa portului vechi din zona Prahovei, mai ales că este prahovean de-al mea, efectuând numeroase cercetări de teren în satul Starchiojd din Prahova, alături de doamna prof. Ioana Fruntelată, coautorul unei monografii. Sfaturile şi încurajările lui, alături de cele ale profesorilor, mi-au dat aripi să pot zbura frumos spre un orizont al cunoaşterii.

Raluca Radu: Deşi nu am multe cercetări la activ pot spune că până acum am găsit oameni foarte deschişi care au avut disponibilitatea de a-mi răspunde la întrebări. Eu am studiat un obicei de anul nou şi am vorbit cu oameni mai în vârstă, dar şi cu tineri. Noi ca viitori cercetători trebuie să fim detaşaţi şi obiectivi. Pe cât se poate. Împreună cu doamna prof. Narcisa Ştiucă şi Georgian, colegul meu aici de faţă, am intervievat ultimul lăutar din Comana.

Marius Georgian Bobleaga: Trebuie să menţionăm faptul ca în această vara, eu şi Raluca, vom face un teren la Runcu, în judetul Gorj, la nişte lăutari cu un repertoriu senzaţional. Fiindcă muzica este regina. Aici sunt subiectiv, recunosc. S-a tot vehiculat prin cercurile de filologi de-a lungul vremii de poezie populară şi nu ştiu ce... Nu prea văd ce-ar putea fi poezie populară în afară de oraţiile de nuntă şi descântece. În rest toate sunt cântece, toate se cântă: baladele sunt cântece epice sau aşa zisele cântece bătrâneşti, doinele sunt prin excelenţă cântece lirice... totul s-a cântat! Muzica îl conducea pe om din leagăn pâna la mormânt. Absolut toţi ţăranii cântau. Cântau când îşi legănau copilul, cântau cand îşi petreceau fata sau băiatul la nuntă, îşi cântau mortul, şi pe de altă parte angajau profesionişti, şi anume lăutarii. Adevăraţii colportori ai folclorului muzical, în acelaşi timp şi creatorii lui.

Lucia Brad: Cum vi se pare abundența de festivaluri, târguri, expoziţii, ateliere de creaţie etc,...? Fiind atât de multe oare nu riscă să cadă în derizoriu?Mai sunt ele reprezentative pentru cultura românească, fiind scoase din contextul iniţial ?

Maria Constantinescu: Am fost de mică foarte conectată la tot ce se petrece în plan artistic şi cultural mai ales în subcultură, unde este artă necomercială. Și am sesizat o diferenţă foarte mare a ultimilor ani față de ce era înainte, odată cu aparitia elementelor de folclor în mainstream, de la gastronomie până la arte, vestimentaţie... Îmi amintesc că acum 15 ani nu vedeai atât de multe persoane îmbrăcate cu elemete ale portului popular la concertele  de muzică alternativă spre exemplu, ce să mai zic de concertele de muzica clasica sau spectacolele de opera, teatru etc. Întotdeauna ce apare în mainstream a fost mai întâi în underground. Cred că oferta a influențat cererea ca deobicei. Produsele culturale cu care un anumit segment de public rezonează sunt cele cu temă identitară, originară, natională. Sigur că ele pot fi instrumentate și negativ însă intervine și abilitatea proprie de a discerne. În zona de subcultură legătura cu tradițiile și cu elementele precreștine și cele păgâne nu a fost ceva neobisnuit. Neobisnuit, sau mai bine zis nou, este cum a ajuns să pătrundă folclorul în mainstream. Politicul are si el foarte mult de spus. Cel putin în România e posibil ca dezamăgirile care au urmat integrării în UE să fi fost un punct de plecare. În anii 90 n-ai fi putut să vorbești despre aceste lucruri pentru că oamenii respingeau tot ce era românesc și în mod extrem se dorea ce era european. Ei bine, după intrarea în UE a fost o dezamăgire uriașă referitoare la nivelul de trai, la pierderea identității culturale, la faptul că România nu era bine reprezentata la nivel european, și usor-usor s-au dezvoltat curentele care resping modelul european sau mai echilibrate și scot în prim plan elemente specifice culturii românești.

Andrei Rosca: Mie mi se pare mult mai simplistă ideea, este vorba de sinceritatea individului cu sine şi dorința lui de a se identifica cu ceva. Etnologic termenul cel mai potrivit ar fi fake-lore pentru că ideea aceasta de a prelua elemente din folclor a fost luată din contextul său iniţial şi dusă într-o altă zonă şi oferită unui alt tip de public, dar pâna la urmă nu contextul mi se pare atât de important ci textul ideii. Subcarpați, de exemplu, aduc în muzica lor şi niste influenţe folclorice. Mi se pare mai important că astfel putem observa spontaneitatea şi dorinta omului de a se manifesta, iar orice manifestare culturală este o manifestare a identităţii şi, filozofic vorbind, a sferei sale transcedentale. Chestiune pe care vreau să o am în prim plan în următoarele cercetări, lucrări, proiecte.

Raluca Radu: În contextul globalizării se simte acut nevoia de reîntoarcere la ce-i românesc. Avem nevoie să ţinem strâns de ce-i al nostru, să ne ancorăm în trecut cautând repere de la care să pornim  şi atunci poate exagerăm. Întotdeauna un fenomen va genera alt fenomen, vorbim de cauză şi efect.

Alexandru Ghiţulescu: Subiectul acesta este foarte complex şi delicat în acelaşi timp, dar după cum am spus, trebuie să tratăm lucrurile obiectiv. Este de la sine înţeles faptul că retrăim în linii mari acele vremuri în care mulţi afirmau că folclorul este pe cale de dispariţie şi că trebuie salvat. Se pare, totuşi, că fiecare îl salvează după cum a priceput. Ne confruntăm, astfel, cu o decontextualizare foarte puternică a tot ceea ce ţine de satul românesc. Dureros este faptul că mulţi nu înţeleg faptul că totul a scăpat de sub control, lucrurile de astăzi nu prea mai au legătură cu ce a fost odată, poate pe ici pe colo s-a mai păstrat câte ceva. Încercăm să ne legăm de trecut pentru că viitorul nu arată prea bine...toate aceste manifestări îşi pierd rolul iniţial şi se desprind de cultura românească căpătând o funcţie pur comercială.

 Marius Georgian Bobleaga: Totul a căpătat un caracter spectacular şi asta de la Carol al II lea încoace. Nu vreau să par răutacios, dar folclorul tradiţional nu va reînvia. Ce vedem acum este o adaptare a stilului de viaţă vechi şi a lumii vechi la lumea contemporană.

Lucia Brad: În incheiere aş vrea să vă întreb ce asteptări aveți, pentru următorii ani, ca studenți la Etnologie?

Alexandru Ghițulescu: Din nou o întrebare foarte grea...însă voi încerca să formulez un răspund pe măsură. Îmi doresc, iar acest lucru sper să se şi materializeză, ca în cei trei ani de studiu să pot acumula un bagaj cât mai mare de informaţie, deoarece la final vreau să pot lucra ca cercetător, specializat pe partea de port popular, într-una din instituţiile de prestigiu din ţară. În acelaşi timp aş vrea să pot participa la cât mai multe cercetări de teren coordonate de profesori pentru a putea înţelege în amănunt tehnicile şi conceptele pe care un viitor cercetător trebuie să le aibă în vedere atunci când porneşte într-o cercetare. Mărturisesc că sunt fericit şi mulţumit de alegerea pe care am făcut-o în urmă cu un an şi nu regret faptul că am stat un an pe bară pentru a putea da admitere la Etnologie, pentru faptul că această specializare m-a ajutat să privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă, dar mai ales să fiu obiectiv. Consider că toate acest lucruri se datorează persoanelor cu care am luat contact, de la profesori şi până la prietenii care au terminat această specializare, iar pentru asta ţin să le mulţumesc, datorită lor eu voi fi specialistul de mâine.

Andrei Roșca:Nu am nicio așteptare, sunt deschis la propunerile cursurilor, ca mai apoi să le îmbin cu ceea ce mă interesează. Atât!

Marius Georgian Bobleagă: Să rămână așa cum este. Consider că cea mai mare parte a grupului de profesori este foarte bine pusă la punct pentru pregătirea viitoarelor generații de etnologi, antropologi, folcloriști, etnografi. 

   Va urma ...

***

Interviu cu Ligia Alexandra Bodea

               Am cunoscut-o pe Ligia Alexandra Bodea în vara anului 2015. Am decis să o vizitez după ce am aflat din mass-media despre Muzeul de Artă Populară Ligia Alexandra Bodea din Iaz (jud. Sălaj) și despre tabăra de pictură pe sticlă pe care Ligia o organizează în fiecare vară. Am descoperit o tânără pasionată de etnografie și în același timp, o pictoriță de icoane talentată și iscusită. Pasiunea pentru etnografie s-a concretizat într-un muzeu al satului în aer liber, ce numără deja trei case și câteva anexe, precum și într-o colecție impresionantă de artă populară, formată din costume populare, obiecte textile, mobilier, obiecte de uz casnic și decor din ceramică și lemn, icoane pe sticlă vechi, unelte din fier și lemn precum și diferite obiecte și dispozitive necesare în practicarea meșteșugurilor sau a muncilor câmpului.

           În primăvara acestui an am avut ocazia să reiau discuția cu Ligia și am rugat-o să-mi vorbească despre pasiunea ei pentru icoanele pe sticlă.

Lucia Brad: Ligia, când ai început să pictezi icoane pe sticlă?

Ligia Alexandra Bodea: Am deprins tainele acestui meșteșug în anul 2009, într-o zi frumoasă de vară, când eram în vacanță și aveam timp suficient pentru a pune la încercare curiozitățile mele în ceea ce privește pictura pe sticlă. Pur și simplu mă fascina modul în care se lucra. Aveam și eu în colecție un număr important de icoane pictate pe sticlă în diferite centre meșteșugărești, și mi se spunea despre ele că sunt ,, pictate în oglindă” , lucru care mă îndemna tot mai mult să învăț să pictez în acest fel.

Lucia Brad: De la cine ai învățat acest meșteșug?

Ligia Alexandra Bodea: Prima încercare a fost de una singură, autodidact, am citit, m-am documentat, am aflat într-o mică măsură care sunt etapele de lucru, apoi după câteva lucrări finalizate, o cunoștință mi-a recomandat să merg mai departe spunându-mi că la Oradea, doamna prof. Tripe Vidican Floare, care a fost mai mulți ani prof. de specialitate la Palatul copiilor din Oradea, mă vă putea îndruma în perfecționarea să spunem așa, a acestui meșteșug. Timp de mai mulți ani am frecventat cursurile de pictură, exersând în paralel și acasă, pentru a mă verifica dacă stăpânesc ceea ce mi s-a predat la cursuri.

Lucia Brad: Dar cum s-a născut această pasiune? Cine sau ce te-a inspirat?

Ligia Alexandra Bodea: Pasiunea s-a născut atunci, când eram copil, când te fascinează multe lucruri pe care le vezi în jurul tău, dar pe care nu le începi atunci, le lași o perioadă, dar ele nu dispar din minte. Așa s-a întâmplat și în cazul meu, acea curiozitate într-un final, a dat roade învățând să pictez.

Lucia Brad:  Ce teme abordezi în icoanele tale?

Ligia Alexandra Bodea: Temele pe care le abordez sunt variate, în funcție de starea mea sufletească, și de ceea ce îmi transmite inima să fac. Mă inspir mult din pictura țărănească, dar se regăsesc și influențe din pictura bizantină, respectând canoanele care se cer. Temele abordate în general sunt portrete ale diferiților sfinți, Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe, dar și compoziții care reprezintă: Nașterea, Învierea, Schimbarea la Față, Intrarea Domnului în Ierusalim, am dat câteva exemple, deoarece temele sunt numeroase și variate. Fiecare temă are o anumită pildă, poveste, pe care încerc să o transmit prin intermediul imaginilor. Eu cred că pictura pe sticlă înseamnă Evanghelia în imagini.

Lucia Brad: Ce materiale și ce tehnică de lucru folosești?

Ligia Alexandra Bodea: Materialele pe care le folosesc sunt suportul, adică sticla curățată și degresată în prealabil, tușul negru, penițe de diferite mărimi, pensule, și culori tempera. Tehnica în care lucrez este: se realizează conturul cu tuș și peniță, apoi se trece la culoare, după ce s-au pus luminile (acele linii albe). Culorile se amestecă cu o emulsie din gălbenuș de ou în amestec de apă, ulei de in fiert și oțet în diferite cantități.

Lucia Brad: Ești un artist popular atipic, cel puțin așa îmi amintesc. Pictezi icoane însă nu obișnuiești să le vinzi. Ce ai putea să îmi spui despre acest lucru?

 Ligia Alexandra Bodea: Este o alegere pe care nu aș dori să o dezbat foarte mult, am ales acest mod pentru că așa am simțit eu la momentul respectiv că trebuie să fac. Sigur, poate cu timpul va trebui să și vând, pentru a-mi putea procura materialele necesare de care am nevoie.

Lucia Brad:  Știu că ești foarte ocupată, însă găsești timp ți pentru pictură. Cum reușești?

Ligia Alexandra Bodea: Da, trăim vremuri în care timpul nu ne mai permite să facem ceea ce simțim noi pentru sufletul nostru. Într-adevăr este greu, dar dacă îți dorești cu adevărat, găsești timpul necesar și pentru a picta, renunțând bineînțeles la alte activități, care nu îți produc o așa mare satisfacție, cum este de pildă pentru mine, pictura pe sticlă.

Lucia Brad: Câte icoane ai pictat până acum?

Ligia Alexandra Bodea: Nu aș putea să spun un număr exact deoarece sunt foarte multe și nu aș vrea să greșesc spunând un anumit număr. Pot spune că cele pe care le păstrez pentru mine sunt în număr de 100, de diferite mărimi: A3, A4, A2. Acestea fiind pe lângă cele date, și spun asta că nu au fost puține.

Lucia Brad: Despre tabăra de pictură pe care o organizezi ce poți să ne spui?

Ligia Alexandra Bodea: Da, tabăra de pictură pe sticlă de la Iaz se desfășoară în fiecare an, din 2010 încoace, la sfârșitul lunii iulie. Mi-am dorit ca și alți copii să aibă șansa de a învăța acest meșteșug. Astfel a luat ființă această tabără, în care un număr de 10-15 copii pe lângă orele de pictură, desfășurăm activități recreative, vizitarea unor obiective turistice din zonă, iar la sfârșitul taberei are loc festivitatea de premiere, slujba de sfințire a icoanelor, după care fiecare copil își va duce propria icoană lucrată de el în tabără acasă, unde o va așeza la loc de cinste.

- Ligia, îți mulțumesc pentru interviu! Mult succes pe mai departe!

Reinventarea Sânzienelor: Ziua Iei

Inspirată de lucrarea doamnei Otilia Hedeșan: O sărbătoare se reinventează: Sfântul Andrei, publicată în Lecții despre calendar, am ales un titlu similar pentru scurta analiză pe care mi-am propus să o fac.

Sânzienele se sărbătoresc în fiecare an pe 24 iunie, fiind o sărbătoare solară - solstițială cu dată fixă. Denumită în unele regiuni Sânziene, în altele Drăgaica, Noaptea și Ziua de Sânziene sunt percepute în cultura populară ca fiind momente cu o mare încărcătură mitico-magică. Este o sărbătoare agrară, în care se împletesc rituri de fertilizare, personaje supranaturale și plante de leac. Denumirea sărbătorii este dată de planta cu același nume, despre care se spune că înflorește chiar în ziua de 24 iunie.

În Noaptea de Sânziene zâne bune din arhaicul românesc umplu văzduhul, prinzându-se în hore măiestre și cântând cu glasuri nemaiauzite. Ritualul Sânzienelor sau Drăgaicelor este exemplificat printr-un alai format din fete înveșmântate în alb, ce merg dansând printre ogoare și pe ulițele satului. Ele poarta cununi de sânziene pe cap. Cununa din sânziene este un simbol al acestei sărbători. Fetele și femeile culeg flori de pe câmp și fac din ele cununi sau cruci. În unele zone cununile se aruncă pe acoperișul casei și în ocolul vitelor. Dacă rămâne cununa pe acoperiș e semn bun, dacă nu rămâne e semn rău. În alte zone se fac cruci din flori și se pun deasupra ușilor, cu rol de protecție.

Făclia de Sânziene face parte din ceremonialul nocturn al sărbătorii și ține probabil de cultul solar. În Noaptea de Sanziene flăcăii merg prin sat purtând făclii aprinse, rotindu-le deasupra capului. Focuri se aprind pentru a ține răul deoparte și a alunga spiritele malefice, dar și pentru purificare. Noaptea dinspre 23 spre 24 iunie, coform credințelor populare, este cu siguranță una magică. Mulți dintre noi am aflat despre ea citind cartea lui Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene:

"Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea înțeleg cum s-ar putea deschide, dar asa se spune: ca în Noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Probabil că se deschid numai pentru cei care știu cum să le privească..." (Mircea Eliade, Noaptea de Sanziene)

O altă practică veche de Sânziene  este culegerea "buruienilor" de leac. În credința populară cea mai propice perioadă pentru culegerea anumitelor plante cu proprietăți tămăduitoare este în această zi. 

Ca în majoritatea sărbătorilor românești, caracterul sincretic este prezent și aici. Astfel, alături de sărbătoarea precreștină a Sânzienelor, cu puternice conotații mitico-magice, există și un caracter religios al acestei zile. Biserica Ortodoxă sărbătorește pe 24 iunie Nașterea Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, cunoscută în popor sub numele de Sf. Ioan de Vară, precum și pe Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.   

***

Am încercat în prima parte să trec în revistă principalele semnificații atribuite acestei sărbători. Sânzienele au ocupat întotdeauna un loc important în cultura populară din România, având conotații atât magice cât și religioase. Însă până acum patru ani, celebrarea lor era destul de tăcută.  Nu este de mirare că acest cadru, ușor recognoscibil în memoria colectivă, a ales să fie folosit în câștigarea unui capital important de imagine, prin promovarea unui alt tip de sărbătoare. 

Ziua Iei este o sărbătoare creată acum 4 ani  în mediul on-line, mai precis pe Facebook. Până aici nimic ieșit din comun deoarece în acest moment mediul on-line este cel mai frecventat “spațiu”. De atunci însă, treptat, semnificația zilei de Sânziene a fost deturnată, ajungând ca după 4 ani de la introducerea acestei noi sărbători, Sânzienele să treacă pe locul secund în mentalul colectiv. 
Marea majoritate a românilor spun azi că pe 24 iunie este Ziua Iei, nu Sânzienele, nu Sf. Ioan! Contrar așteptărilor, această nouă sărbătoare nu a venit din mijlocul comunității, ci a fost sugerată de o entitate privată, printr-un marketing specific economiei de piață.  De regulă, comunitatea susține sau abandonează anumite obiceiuri. Ele se perpetuează datorită interesului colectivității pentru ele. 
În cazul de față nu putem spune că Ziua Iei este produsul comunității ci vom spune că este un produs comercial. Vorbim despre faptul că autorul acestei sărbători  este  unul recunoscut, nu anonim. Se știe că orice fapt de folclor este creat de unul sau mai mulți anonimi și, prin preluarea lui de către comunitate, capătă un caracter colectiv. Caracterul comercial apare odată cu instituirea unui monopol, prin posibilitatea revendicării unor drepturi de proprietate. Este vorba, desigur, despre Ziua Iei ca marcă înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM). Ce motive ar fi avut creatorul acestui concept sa breveteze această zi, dacă nu pentru a putea pretinde în timp drepturi de autor? Mai mult chiar, înregistrarea la OSIM s-a făcut în anul 2013, exact anul în care a fost creată această sărbătoare. Deci putem trage concluzia că Ziua Iei a fost gândită de la început ca un produs de piață.

Iată cum, pe fondul unei sărbători ce are rădăcini în perioada precreștină se crează artificial o sărbătoare cu nume și semnificații diferite, aparent în strânsă legătură cu tradiția ancestrală, dar în realitate impusă cu ajutorul unei strategii de marketing bine instrumentată în mediul on-line. Comunitatea de pe Facebook a preluat rapid această sărbătoare, rezonând atât cu IA cât și cu Sânzienele, ambele fiind considerate embleme identitare ale culturii populare tradiționale românești. Pe fondul acestei nevoi de identificare culturală, Ziua Iei și-a găsit imediat adepți.

Așa cum spune și Anne-Marie Thiesse în "Crearea identităților naționale în Europa", vechile sărbători sunt importante pentru ca “…noua tradiție să poată fi ancorată în trecut.”

În acest fel capătă girul comunității, pentru că orice manifestare a tradiției, sau orice legătură cu aceasta, este acceptată și integrată mai ușor. Dacă Ziua Iei ar fi fost identificată cu un context mai puțin generos, cu o zi fără semnificație, cu siguranță adepții ei ar fi fost într-un număr mult mai mic.   

 Sigur că pentru cei ce s-au regăsit în această sărbătoare este mai puțin important contextul economic și legal  în care li s-a propus această zi. Faptul că românii iubesc cămașa populară din ce în ce mai mult și își doresc să aibă cât mai multe  motive să o poarte, i-a făcut să îmbrățișeze ziua dedicată iei. Atât doar că din punct de vedere al semnificației, ziua iei nu are nici o legătură cu Sânzienele, ci doar se folosește de contextul și tradiția create de acestea în timp. Făcând o scurtă trecere în revistă a evenimentelor dedicate zilei iei în acest an (2017) vom observa că aproape toată lumea poartă cămașă populară. Cununa de sânziene pe cap, acolo unde există, poate fi singurul element de legătură între Ziua Iei și Sânziene. Ca manifestări culturale  vom sesiza abundența de expoziții de cămăși populare, târguri cu meșteri populari și spectacole în aer liber. 

Sunt de acord că pentru a atrage public, manifestările create trebuie să vină în întâmpinarea așteptărilor. Orice promotor cultural care cunoaște acest mecanism al pieței trebuie să aibă o ofertă pe măsura cererii. Interesul său fiind nu doar de imagine ci și unul economic. Însă mă aștept ca instituțiile statului acreditate cu păstrarea și promovarea culturii populare tradiționale să ofere publicului o alternativă, lipsită de aceste conotații economice.

Spre marea mea surpriză marile muzee din țară au preluat ideea acestei noi sărbători, și expozițiile de ii pe care le-au organizat au fost dedicate în totalitate Zilei Iei. Doar Muzeul Satului "D. Gusti" din București a avut un eveniment dedicat exclusiv Sânzienelor.

Ce șanse sunt ca în aceste condiții Sânzienele să supraviețuiască ? În afară de cununa din sânziene și de versurile pe care le-am văzut postate peste tot pe Facebook:

"Du-te soare, vino lună, Sanzienele îmbună,/ Să le crească floarea floare,/ 

Galbenă, mirositoare,/ Fetele să o adune,/ Să le prinda în cunune"…

toată lumea sărbătorește Ziua Iei iar mulți dintre cei care nu cunosc tradițiile zilei de 24 Iunie vor ajunge să creadă despre cununile din sânziene că sunt doar recuzită pentru Ziua Iei.

La finalul acestei prezentări mă întreb dacă Statul, prin instituțiile abilitate, nu ar trebui să fie mai atent atunci când oferă unor entități private drepturi ce pot submina bunurile și faptele culturale, ce aparțin întregului popor. Desigur, societatea civilă trebuie să fie parte activă în toate sectoarele vieții sociale, culturale și politice însă este nevoie de un mecanism de supervizare a inițiativelor care pot produce schimbări majore. 

***

Bibliografie

• ·         Hedeșan, Otilia, O sărbătoare se reinventează: Sfântul Andrei (2001). În Lecții despre calendar. Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2005 (p. 373-384)
• ·         Thiesse, Anne-Marie, Crearea identităților naționale în Europa. Secolele XVIII – XX.
• ·         Eliade, Mircea, Noaptea de Sânziene, Ed. Litera, 2010

Interviu cu meșterul popular Elvira Gavriș

• Am întâlnit-o pe Elvira Gavriș în toamna anului 2016, în comuna Mărgău din județul Cluj. 
• Elvira Gavriș s-a născut la data de 16 octombrie 1947, într-o familie modestă din satul Bedeciu, județul Cluj. 
• A urmat cursurile primare în satul Bedeciu, liceul în Huedin iar apoi Institutul Pedagogic din cadrul Facultății de Filologie din Oradea. 
• Din anul 1968 până în 2005 a fost profesor de limba româna la Școala din Bedeciu. Tot aici, timp de 20 de ani, a îndeplinit și funcția de director. 
• Începand cu anii ‘90 pune în cadrul școlii bazele unui Cerc de Artă Populară, unde inițiază elevele în arta cusutului și a costumelor populare. 
• Urmează o lungă perioadă în care se dedică realizării de costume populare și obiecte de decor. Prin prisma acestei activități colaborează cu muzee din întreaga țară și participă la numeroase târguri și expoziții, atât în țară cât și în străinatate. 
• Din anul 2005 este membră a Academiei Artelor Populare din România, diplomă ce i-a fost acordată de Muzeul Astra din Sibiu, pentru contribuția adusă la păstrarea și transmiterea tradiției. 
• Din anul 2008 până în prezent este expert la Școala Populară de Arte "Tudor Jarda" din Cluj-Napoca, la clasele externe de țesut - cusut. A avut zeci de eleve și cursante cărora le-a insuflat dragostea pentru arta populară.

   Lucia Brad: Doamna Elvira, care este prima amintire legată de meșteșugurile pe care acum le practicați?
Elvira Gavriș: Născută fiind la sat am învățat încă din copilărie să torc, să cos, să țes și să croșetez. În familia mea, mama și bunicile practicau aceste meșteșuguri, așa că le-am învățat și eu. După anii de studiu, revenind în satul natal, am început să cunosc mai bine folclorul și tradițiile locale și să le apreciez cu adevărat. 

Lucia Brad: Când ați început să practicați meșteșugurile învățate în copilărie?
Elvira Gavriș: După terminarea studiilor am fost repartizată la școala din satul natal, unde am găsit un cadru optim pentru practicarea meșteșugurilor. În facultate am studiat folclorul , era curs obligatoriu. Am participat la culegeri de folclor și într-un fel, am fost pregatită nu numai pentru catedră dar și pentru tradiții. Am creat și condus Cercul de Artă populară din școală și am învățat elevele să-și coasă ii și să confecționeze diferite obiecte prin tehnica broderiei sparte. În perioada 1991 - 2005 am participat cu grupuri de fetițe la Olimpiada Națională "Meșteșuguri artistice tradiționale " de la Sibiu și, în majoritatea cazurilor, am obținut premiul întâi.

Lucia Brad: Dar când ați făcut efectiv pasul de la statutul de profesor la cel  de meșter popular?
Elvira Gavriș: După anul 1990 am început colaborarea cu muzeele din țară, am participat la târguri si expoziții prezentând costume populare și diferite obiecte de ornament casnic (ștergare, fețe de masă, perdele, șervete, etc). Toate lucrate manual, prin tehnici de lucru vechi, folosite în gospodărie de țăranca română. Tot în această perioadă am participat la expoziții în străinătate: Germania, Ungaria, Cehia, Italia, Serbia, Turcia, Polonia. În toată această perioadă am lucrat costume populare pentru foarte multe ansambluri folclorice din diferite zone ale țării, în special din Transilvania. Dar și din Banat, Moldova sau Dobrogea.

Lucia Brad: Cum este să fii meșter popular în zilele noastre? În ce măsură depinde meșterul de cererea pieței?
Elvira Gavriș: Să fii meșter popular nu-i greu, dar trebuie să-ți placă ceea ce faci. Să nu fii meșter numai cu numele, să iubești tradiția, s-o respecți și s-o transmiți mai departe. De aceea eu îmi iau modelele de pe obiecte vechi, pe care le găsesc în sat. Am încercat întotdeauna să lucrez folosind tehnicile de lucru de odinioară. Din fericire cei care caută să cumpere obiecte meșteșugărești nu se mulțumesc cu orice, mulți dintre ei sunt foarte educați și informați în acest sens. Și asta este bine pentru meșterii care vor să respecte meșteșugurile tradiționale. Chiar dacă lucrul este mai greu de făcut, rezultatul este mult mai frumos. Sigur, multe materiale folosite nu mai sunt ca pe vremuri, însă încercăm să ne descurcăm cu ce avem. De exemplu, pentru ii, cămăși și poale pânza pe care lucrez este, în majoritatea cazurilor, țesută industrial din fir de bumbac. Pe vremuri se făceau, aici în zona noastră, din pânza de cânepă țesută în casă. Din păcate, cânepa nu se mai cultivă de zeci de ani și atunci nu mai există nici materia primă necesară pentru țeserea acestui tip de pânză.

Lucia Brad: Ce viitor credeți că va avea arta populară? Interesul pentru costumul popular se va păstra sau va dispărea cu timpul?
Elvira Gavriș: Văd în prezent un interes mare pentru lucrarea, păstrarea și promovarea costumului popular, nu numai în scop comercial, ci și din dorința de-a avea ceva românesc. Nu va dispărea! Tinerii trebuie să înțeleagă ca arta populară, costumul purtat de strămoșii noștri, ne reprezintă ca nație. Și mulți văd că înțeleg acest lucru, și îmbracă cu multă mândrie piesele vechi, țărănești. 

Lucia Brad: Ați participat la expoziții și în afara țării. Ce credeți, noi ne raportăm diferit la cultul tradiției în comparație cu alte țări?

Elvira Gavriș: România se situează printre țările unde încă se mai păstrează tradițiile. Avem unul din cele mai frumoase si variate costume populare din lume. Suntem obligați moral să păstrăm ce mai putem, și să transmitem generațiilor tinere meșteșugurile și obiceiurile populare. Atât cât mai știm și noi. Este adevărat că satul românesc a suferit numeroase transformări, de-a lungul timpului, dar la noi încă mai putem vedea casele îmbrăcate de sărbătoare și mândria cu care țăranca noastră poarta straiele românesti.

Lucia Brad: Aveti un crez pe care l-ati urmat de-a lungul vieții?

Elvira Gavriș: Am avut multe momente grele în viață, dar pasiunea pentru arta populară ma ajutat să trec peste toate greutățile. Atunci când faci ceva din inimă, lucrul ăsta te trage înainte. 

Lucia Brad: Vă mulţumesc pentru interviu şi vă urez succes în tot ceea ce faceţi!

Elvira Gavriș: Vă mulțumesc!