Faceți căutări pe acest blog

duminică, 1 decembrie 2019

Colindatul de ceată bărbătească

Patrimoniul Cultural Imaterial cuprinde 5 categorii de expresii culturale tradiționale:
  • Tradiţii şi expresii orale, incluzând limba, ca vector al patrimoniului cultural imaterial; 
  • Artele spectacolului; 
  • Practici sociale, ritualuri şi evenimente festive; 
  • Cunoştinţe şi practici referitoare la natură şi univers; 
  • Tehnici legate de meşteşuguri tradiţionale. 
Colindatul de ceată bărbătească face parte din domeniul Practici sociale, ritualuri și evenimente festive, și a fost inclus de România în Patrimoniul Cultural al Umanității - UNESCO în anul 2013.

Descriere sumară (extras din dosarul de candidatură depus de România la UNESCO în anul 2013):

  • Colindatul de ceată bărbătească, produs al culturii orale tradiţionale, este un ritual calendaristic hibernal străvechi, atestat documentar abia în secolul al XVII-lea (în Memorialul pastorului Andreas Mathesius din Cergău Mic, jud. Alba, în care se condamnă practica „tineretului” român de a umbla în „ceată”, cu „colindele” de Crăciun). Iniţial, colindatul marca solstiţiul de iarnă, având, probabil, origine romană. Ulterior, acest ritual propriu culturii orale moştenite a asimilat un mesaj creştin, astfel că astăzi cumulează caracteristici precreştine şi creştine. Este practicat, în prezent, în multe localităţi din România, în perioada Crăciunului. 
  • Ritualul se desfăşoară în felul următor: 
    • O ceată de tineri necăsătoriţi (pot exista şi mai multe cete în satele mai mari) merge la fiecare casă din sat, interpretând cântece rituale, numite colinde. Acţiunea de a merge din casă în casă pentru a cânta colinde se numeşte colindat. 
    • În cadrul colindatului, există mai multe spaţii (fereastra, casele gazdelor, vetrele atinse de toiegele colindătorilor) şi momente (începutul colindatului, intrarea şi ieşirea cetei de la o gazdă, răsăritul soarelui/ zorile) marcate ritual. 
    • După ce cântă colindele la o casă, membrii cetei, numiţi colindători, sunt răsplătiţi de gazde cu daruri rituale (colacul de grâu, paharul de vin ş.a.) şi bani. 
    • În cazul în care nu erau primiţi să colinde, membrii cetei practicau, până spre anul 2000, un anti-ritual numit descolindat, ce consta în adresarea unor imprecaţii versificate către gazdele neprimitoare şi executarea unor gesturi infamante (scoaterea porţilor închise din balamale, mânjirea porţilor cu păcură ş.a.). 
    • Interpretarea colindelor este vocală (în ritm giusto-silabic), în unele zone asociindu-se acompaniamentul instrumental (iniţial, fluier şi cimpoi, apoi clarinet, taragot, vioară şi dube - tobe mici, acordeon ş.a.). Ceata poate interpreta colindele la unison, antifonic, în contrapartidă sau „pe perechi”. 
    • În unele zone, ritualul colindatului include şi dansul (Turca, în Transilvania centrală; Căluşeru de la Şicula, în Transilvania de Vest ş.a.). 
    • Repertoriul unei cete bărbăteşti cuprinde o serie de colinde destinate anumitor situaţii de viaţă din satul tradiţional; de exemplu, pentru categorii de vârstă şi gen, pentru statut social sau profesional al beneficiarilor ritualului. Un tip deosebit de colinde cu urare individualizată include colindele de doliu, interpretate, la cerere, în casele unde cineva a murit de curând. În unele zone (sudul Munteniei, Banat), colindatul de doliu include şi anumite gesturi rituale, ce însoţesc interpretarea colindelor (de exemplu, în satul Oltina, com. Unirea, jud. Călăraşi, colindătorii beau, pe rând, din acelaşi pahar cu vin aşezat pe masă de gazdă). 
    • La finalul colindatului (după ce a cântat la fiecare casă din sat), ceata marchează încheierea ritualului prin anumite acţiuni (Zioritul/ Zăuritul/ Zoritul = interpretarea unei colinde numită Colindă de Zori, în spaţiu deschis - pe un deal, pe uliţă etc.; sau „sacrificarea” vătafului cetei prin aruncarea lui într-o apă curgătoare, cu variante: îngroparea/ comândarea Crăciunului; sau organizarea unei mese/ petreceri festive pentru care se cheltuiesc banii şi se consumă alimentele primite de colindători de la gazde în anul respectiv). 
  • Colindele de ceată bărbătească păstrează, după cum spunea Mihai Pop (Obiceiuri tradiţionale româneşti, 1999: 53) unele dintre cele mai vechi forme ale creaţiei poetice orale moştenite. Caracteristice, pentru textul colindelor de ceată bărbătească, sunt refrenul , urarea indirectă, exprimată alegoric prin motive mitologice, folclorice şi religioase articulate în structuri descriptiv-narative şi urarea directă finală. 
  • Colindatul de ceată bărbătească are mai multe funcţii: de vestire a sărbătorii, de urare, ritual-augurală, social-identitară, spectaculară şi patrimonializantă, funcţii a căror dinamică reflectă evoluţia şi adaptarea ritualului la viaţa comunităţilor practicante. 


În multe comunități colindatul de ceată bărbătească s-a pierdut, motivele fiind diverse. El s-a păstrat totuși în comunitățile mai izolate, unde tradițiile își păstrează mecanismul de transmitere iar influențele culturale sunt mai puțin vătămătoare, sau acolo unde comunitatea pune preț pe identitatea locală și moștenirea culturală, perpetuând acest tip de practici și ritualuri.

Un reportaj plin de esență, în care valențe ale colindatului de ceată sunt foarte bine surprinse, îi aparține lui Voicu Bojan. Este cel mai frumos și mai viu material dedicat colindatului de ceată pe care l-am citit până acum. Redau mai jos acest reportaj din 2015, în speranța că Junii din Măguri continuă cu aceeași fervoare perpetuarea acestui ritual de vestire a sărbătorii Nașterii Domnului Isus, de urare ritual-augurală și social-identitară.


Junii din Măguri

preluare PressOne - Voicu Bojan - 18/12/2015 


Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.
E simplu. Dacă vreodată vor veni peste noi niște barbari moderni, cum ar fi statul islamic, dacă președintele nostru va isca vreun război cu bulgarii sau rușii, apăsând din greșeală pe ceva buton roșu, dacă va avea loc o calamitate naturală sau dacă aerul din Cluj va deveni la fel de irespirabil ca cel din Beijing, nu stau pe gânduri: îmi iau familia și plec în cel mai frumos, mai sigur și mai secret loc din lume. [...]
Deocamdată, ca norocul, la Măguri nu se ajunge tocmai ușor: ori o tai direct pe Coastă, ori ocolești pe Valea Băii, ori mergi ca mine, pe o cărare dinspre Valea Răcătăului. Așadar, dacă vrei să-l găsești, trebuie să-l cauți binișor: să treci prin păduri care au fost cândva dese sau doar au fost, să-ți freci burta mașinii de pietre sau să calci pe urme de urs în apropiere de izvoarele din pădure, cum am pățit ultima dată când am ales să urc „pe dos”, cum se zice în limbajul locului. Când îl găsești însă, dai nu peste un sat, ci peste o lume. Cam după 10 ani, începi să o înțelegi. După 20, începi să o iubești. După 30, te adoptă și îi aparții pentru tot restul vieții. [...]
În fiecare an, în apropiere de sărbătorile Crăciunului, în acest loc se petrece ceva secret, subversiv, despre care gura satului doar vorbește, aruncând ici-colo mici informații...
E vorba despre Juni, adică flăcăii satului, cei încă necăsătoriți, cu vârste între 18 și 25. Sunt împărțiți în două trupe: Josenii și Susenii, un fel de East Coast/West Coast din rap-ul american. Misiunea lor e un tur de forță impresionant: în trei zile și trei nopți, fiecare trupă trebuie să colinde tot satul și să joace obligatoriu toate fetele și femeile din case.
Turul se încheie în noaptea de 26 spre 27 decembrie la Casa Conacului, cu un spectacol de proporții la care e invitată toată comunitatea. Balul se sparge pe la 4-5 dimineața.
Practic, Junii încheie rotund sărbătoarea, pe care tot ei o porniseră în ziua de Ajun. Cine rezistă și iese viu dintr-un asemenea turnir se cheamă că e bărbat adevărat. Cu vremea, dinamica poveștii s-a mai schimbat: pe vremuri, juni puteau fi doar cei scăpați de armată, dar cum încorporarea obligatorie s-a abolit la fel ca sclavia sau înrobirea țiganilor, a dispărut reperul. Vârsta de participare a tot scăzut. Cu tupeu maxim, generația digitală de azi a coborât pragul maturității către 15 ani. O fi Măguri un sat, așa, mai ascuns vederii, dar să nu vă imaginați cumva că tinerii ar fi străini de computere, wi-fi, rețele sociale, televizoare plate full HD sau mașini de teren bengoase.
Riscul pe care și-l asumă, de a ieși din decor pe traseu, e mult crescut față de vremea predecesorilor scăpați de armată. La vremea lor, aceștia au văzut multe, inclusiv structura de metal a paturilor pe sub care conduceau valizele de lemn în poziția târâș.
Dacă privim și mai departe în trecut, junii colectau de la fiecare casă mâncare, nu bani: hălci de carne afumată, table de slănină sau colaci trași pe mânecă.[...]
Totuși, de ce e oribil de greu, dacă nu chiar la limita supraviețuirii, să mergi cu Junii? Fiindcă nu e plimbare de plăcere, ci un spectaculos tur de forță. Pe deasupra, mai e și ritual de inițiere.
Iar orice ritual de inițiere, se știe, are o dublă menire:
a) să îl transforme pe inițiat în mod radical;
b) să îl confirme în ochii comunității.
[...] Aici, la Măguri, când intri în hora junilor, trebuie să te gândești foarte bine înainte, să te consulți cu familia. Te așteaptă trei zile nebune, care nu seamănă cu aproape nimic din viața normală. Repetițiile de colinde și dansuri încep cu săptămâni înainte de Crăciun, iar muzicanții sunt aleși după negocieri serioase și plătiți cu mulți bani, fiindcă de ei depinde, în mare măsură, succesul acțiunii.
Ce îi așteaptă întrece însă aproape orice imaginație. Zeci de kilometri umblați, cântări pe traseu și în sute de case, plus jocul de final până dimineața. Tuturor acestor încercări li se adaugă trecerea constantă de la frig la cald, oboseala extremă cauzată de nesomn, diversitatea agresiunii culinare, buze crăpate și degete înghețate.
Ca să fii jun, trebuie să te lași antrenat și strunit de Taroste. El e șeful trupei și trebuie să-i asculți ordinele ca la armată.[...] Echipa lor e formată din 12 oameni.

Practic, ce fac băieții aceștia se cheamă Performance. Începe de la cum sunt echipați, cumva standard: cizme de gumă, sacou, fular, cârjă încrustată și, cel mai important element, care îi diferențiază de alți performeri de prin satele Ardealului: cușma cu flori în frunte.
Apoi, ceea ce fac e fascinant: la fiecare Crăciun are loc un ritual care se repetă cu mici variațiuni. Înainte de a porni efectiv la colindat, Junii dau un spectacol-concurs în fața bisericii, unde e strânsă comunitatea. Iar bătrânii decid acolo, pe loc, care trupă joacă mai frumos și are muzicanți mai buni: Josenii sau Susenii.
Când începe luatul caselor la rând, fiecare trupă o ia din extremitatea ei de sat. Mai întâi cântă în ogradă. Gadza trebuie să-i invite să intre. Ei se prefac ba că intră, ba că pleacă, dar, în cele din urmă, se înduplecă și intră toți în casă. Unde fie stau roată, fie se pun la masă.
Odată trupa intrată în casă, tarostea spune o poezie legată de Crăciun, de juni, face urări specifice. Gazda pune pe masă mâncare, prăjituri, scoate berile, destupă o uiagă. Se cinstesc, se veselesc și schimbă câteva impresii.

În tot acest timp, fetele și femeile așteaptă, discret, undeva în fundal. Apoi vine altă cântare și un joc turbat de sar blidele pe mese, zornăie ferestrele (unde nu sunt încă termopane) și se crapă tencuielile.
Când ies în trombă, continuă să cânte și să joace, lăsând în urmă o stare greu de apucat, cumva emoționantă: tocmai s-a petrecut un ritual mult așteptat, un soi de teatru dansat care vine din fibra lor românească străveche, care – bună, rea, cum o fi ea – îi definește și îi diferențiază de restul lumii.
Iar băieții aceștia plini de veselie, de curaj și de nestăvilită energie sunt, de fapt, nu doar aducătorii unei vești bune – nașterea unui Mântuitor, ci și un simbol al tinereții veșnice.

Misiunea lor e foarte dificilă, la limita imposibilului. Aici tarostea joacă un rol-cheie. Băieții trebuie să reziste până la capăt, cu orice preț: să cânte fără să răgușească, să mănânce fără să li se facă rău, să bea cu măsură, ca să nu se îmbete pe traseu, și să danseze fără să cadă răpuși de oboseală și nesomn.[...] Timp de 3 zile, acești tineri coagulează curiozitatea oamenilor din sat, care știu aproape în timp real, mai ales acum, de când cu telefoanele mobile, pe unde au ajuns junii, ce fac, ce zic, cine ce minune a provocat, care s-a „șpiruit”, precum și toate celelalte trăznăi care fac parte din povestea colindului lor.
Fiindcă ei se poartă, într-un fel, la fel ca aceia ce umblă cu caprele și urșii: cu un dram de nebunie. De aceea li se iartă aproape orice. Sar garduri, se cocoață pe mașini din mers, aruncă petarde te miri unde, dansează pe ce apucă, cum ar fi pe masa din curtea omului, și toate astea în timp ce agită periculos bâtele deasupra capetelor și suflă din fluiere de arbitru. Junii din Măguri sunt, pur și simplu, periculos de simpatici.






Bibliografie

vineri, 18 octombrie 2019

Interviu cu Doamna Marioara Boc


Doamna Marioara Boc este fondatoarea și coordonatoarea grupului folcloric Păstrătorii tradițiilor Răchițele din satul Răchițele, comuna Mărgău, jud. Cluj.
Tema principală a interviului este importanța păstrării și transmiterii moștenirii culturale. Mulți dintre noi nu înțelegem cât de bogați suntem că deținem un patrimoniu local valoros. Întrebarea este, ce facem cu el? Îl lăsăm să piară sau îl prețuim cu adevărat, dându-l mai departe urmașilor?
Doresc să-i mulțumesc Doamnei Marioara Boc și pe această cale pentru munca asiduă, neobosită, pusă în slujba comunității din Răchițele, pentru păstrarea și transmiterea moștenirii culturale.  


Doamna Marioara Boc


Lucia Brad:  Doamna Marioara, Răchițele este singurul sat din comuna Mărgău în care costumul vechi se poartă într-o proporție așa de mare. În celelalte sate ale comunei sunt puține persoane care mai poartă cămăși cu șire și trăsură. Cum vă explicați acest fapt?
Marioara Boc:  Într-adevăr, în satul Răchițele din comuna Mărgău, costumul popular vechi (cămașa cu trăsură sau cămașa cu șire, specifice portului femeiesc) se poartă într-o proporție mai mare decât în celelalte sate din comună. Eu cred că aceasta se datorează educației care s-a făcut în școală, cel puțin de când eu am venit în acest sat 1973 - și am descoperit aceste minunate costume populare, și îmbrăcarea acestora la diferitele activități culturale, legate de sărbătorile religioase și naționale ale poporului nostru, precum și cele specifice satului. Fiind dascăl la Școala Răchițele,i-am determinat întâi pe copii le îmbrace la activitățile făcute cu ei. Vreau să-ți spun la început nu vroiau să le îmbrace, le era rușine cu ele. Am întâmpinat o reticență atât din partea copiilor cât și a părinților, deoarece aceștia le părăsiseră de mult timp, le vânduseră pe diferite obiecte din plastic sau un număr mare dintre femeile din sat transformaseră adevărata pânză de cânepă din care erau făcute cămășile cu trăsură în prosoape de bucătărie. Le plăceau mai mult cele împrumutate din alte zone ale țării (mai ales Banat unde se mutase un număr mare de săteni din cauza condițiilor grele de trai) fiindcă erau mai sclipărețe, iar iile erau cusute pe material de nailon și erau mai ușor de spălat. Eu am iubit întotdeauna portul nostru românesc și când îl îmbrăcam, aveam și atunci ca și acum, un sentiment de înălțare sufletească, de bucurie, și de aceea am încercat să transmit această stare și copiilor pe care i-am educat și instruit, precum și adulților cu care am lucrat. De aceea, împreună cu profesoara de limba română de atunci - Anca Viorica - am înființat și un grup folcloric mixt al adulților (1979). În perioada 1979 - 1989 grupul nostru a avut o activitate bogată și variată. Am reușit să pun în scenă obiceiuri și dansuri populare din sat și am participat la concursuri - Cîntarea României (care era atunci) - etapele locale, județene, interjudețene și naționale, la care s- au obținut locuri fruntașe ( locul I,II,III). La aceste activități atât eu cât și ceilalti membri ai grupului eram îmbrăcați toți în costumele populare vechi, iar aprecierea juriului și a altor persoane participante la activitățile desfășurate i-au determinat pe sătenii noștri să-și îmbrace din nou minunatele lor costume populare vechi, iar acum o fac cu plăcere atât cei mari cât și cei mici într- o proporție mare.

Grupul folcloric Păstrătorii Tradițiilor Răchițele la Cântarea României în anii '80


Lucia Brad: Credeți că grupul “Păstrătorii tradițiilor Răchițele” a contribuit la conștientizarea importanței păstrării portului vechi?
Marioara Boc: Cu certitudine, grupul nostru Păstrătorii Tradițiilor Răchițele (reînființat în 2006) a contribuit la conștientizarea importanței păstrării portului vechi fiindcă prin îmbrăcarea acestuia ne identificăm noi, locuitorii acestui sat din Munții Apuseni, apreciind în același timp iubirea și dragostea pentru frumos precum și munca migăloasă, serioasă și asiduă a strămoșilor noștri, acei strămoși care au locuit aceste plaiuri de când sunt munții, în arealul cărora au trăit,și-au întemeiat familii, și-au crescut copiii,și-au păstrat datinile și obiceiurile,și-au lucrat cu greu pământurile care nu erau prea roditoare dată fiind clima aspră, și-au crescut animalele și și-au desfășurat toate activitătile de zi cu zi. Am considerat că numai reluând în acest fel aceste valori ale patrimoniului imaterial, moștenite de la străbunii locului voi reuși să le transmit spre generațiile viitoare ca elemente definitorii ale noastre, ale poporului român, acum, entitate europeană.
Lucia Brad: Știu că ați avut un rol important în păstrarea coeziunii și unității portului în Răchițele. Care au fost argumentele pe care le-ați folosit pentru conștientizarea comunității în această problemă?
Marioara Boc: Argumentele folosite pentru conștientizarea păstrării coeziunii și unității portului în Răchițele au fost strâns legate de activitatea mea de învățător și director al școlii, de exemplul meu personal și de activitățile desfășurate cu suflet atât cu copiii cât și cu comunitatea, de proiectele și legăturile de înfrățire pe care le-am avut cu școli și asociații din țară și străinătate (Franța, Olanda). Punerea în evidență a valorilor spirituale ale oamenilor locului, ale noastre ca nație prin discuții, explicații, prezentarea unor modele de personalități din istoria truditului nostru popor, demne de urmat, învățarea unor cântece populare vechi, colinde, datini, obiceiuri, jocuri populare, păstrarea credinței strămoșești, frecventarea și trăirea emoționantă a slujbelor religioase de la biserica din sat (Nihil Sine Deo). Îmbrăcarea costumului popular i-au determinat pe cei cu care lucrez să-și dea seama că astăzi este rândul nostru să arătăm ce valoare avem ca urmași ai înaintașilor noștri,să arătăm dacă prin faptele și simțirea noastră îmbogățim sau sărăcim valoarea strămoșilor noștri în veșnicie. Este foarte interesant cum femeile din satele noastre au reușit să pună în vârful unui simplu ac de cusut frumusețea, pasiunea și tradiția fără școli înalte, dar cu un simț al esteticului foarte dezvoltat. Un sprijin deosebit în ceea ce am făcut l-am avut din partea bisericii, care este păstorită de soțul meu, preotul Teodor Boc, atât din punct de vedere spiritual cât și material. Acum, când drumul meu coboară spre apus, spun cu toată responsabilitatea că dacă nu există o legătură strânsă și colaborare între instituțiile și grupurile care alcătuiesc o comunitate (școală, biserică, autorități locale, asociații, fundații etc...) care să dorească cu adevărat progres, spiritualitate și dezvoltare pentru comunitatea din care fac parte și nu doar interes personal, acea comunitate este repede sugrumată de nepăsare, învrăjbire, de mătrăguna urii și dezbinării.
Lucia Brad: Având în vedere că în Mărgău se cos și se poartă tot mai mult "iile noi", cum credeți că va evolua portul în zonă?
Marioara Boc: Referitor la acestă întrebare, vrea să-ți spun, Lucia dragă, și eu gândesc de multe ori dacă se va continua în Răchițele prețuirea, păstrarea și purtarea pe mai departe a portului popular vechi la diferite evenimente din viața satului sau se vor împrumuta piese ale costumelor populare din alte zone. Eu insist mult în păstrarea autenticității locale fiindcă toate, absolut toate costumele populare vechi ale românașilor noștri din întreaga țară sunt minunate, însă aș dori ca fiecare zonă să-și respecte și păstreze ceea ce a moștenit de la înaintași în locul respectiv și nu să se facă pur și simplu un amalgam încât să nu se mai știe cine de unde vine și încotr-o pleacă.
Aș dori din tot sufletul meu să găsesc o persoană care să păstreze și să continue dezinteresat ceea ce am clădit eu cu multă muncă , sensibilitate și dragoste pentru înaintașii noștri care cu mâinile lor trudite au creat și ne-au lăsat asemenea comori, împreunându-și deseori mâinile într-o rugăciune spre cer pentru noi,urmașii. Mă întreb uneori:’’Oare suntem vrednici să păstrăm și să transmitem urmașilor noștri valorile spirituale și materiale pe care ni le-au lăsat strămoșii ?’’ Spunem mereu că am evoluat și așa este din punct de vedere al tehnicii. Dar din punct de vedere moral și spiritual?
Lucia Brad:  De ce credeți că are nevoie o comunitate pentru a privi cu interes către moștenirea culturală?
Marioara Boc:  Cred că fiecare comunitate are nevoie de un lider căruia să-i placă ceea ce face și care să fie un model de urmat pentru generațiile viitoare.. Cât timp am fost în activitate la școală, am lucrat cu mulți copii din Răchițele, Scrind, Mărgău, implicându-i în programe aristice, poezii,cântece și dansuri populare,concursuri de colinde la diferite festivaluri, concursuri de descriere a costumului popular pentru femei și bărbați și-mi plăcea mult starea de spirit a copiilor din Mărgău și felul cum păstraseră părinții, bunicii și străbunicii lor cămășile cu șire. Acum când îi văd pe unii dintre ei (pe facebook) că le îmbracă la Crăciun, intră în biserică păstrând intrarea și așezarea colindătorilor cum făcuseră altădată la școală, mă bucur foarte mult și-o lacrimă îmi umezește ochii. Înseamnă că ceva din sufletul meu s-a deșertat în sufletul lor și a rămas acolo, încă. Iată de ce susțin fiecare sat are nevoie de un lider, un model cu înțelepciune, prețuire, păstrare și transmitere a valorilor spirituale, morale și materiale ale strămoșilor noștri. este așa o dovedește exemplul tău, când la sărbătorile de iarnă te-ai îmbrăcat în costumul popular vechi, determinând și pe alte consătene de- ale tale să-și îmbrace acele minunate comori care zac în lăzile din cămară sau podul casei.
Lucia Brad:  Credeți că autoritățile locale ar putea să contribuie la păstrarea portului tradițional din comuna noastră?
Marioara Boc:   Cred că autoritățile locale ar trebui să se implice în crearea, păstrarea și transmiterea portului popular autentic generațiilor viitoare, sprijinind femeile care ar dori să învețe să coasă cămăși cu șire fiindcă este o cusătură aparte și fără sprijinul unui meșter popular cum este de exemplu d-na Elvira Gavriș, nu se reușește. Ar trebui să se organizeze și la Mărgău ateliere de cusut-țesut în colaborare cu Școala Populară de Artă “Tudor Jarda” - Cluj și eu cred ar participa femei din sat la aceste cursuri, iar dacă ar fi sprijinite și în valorificarea produselor lor, fără îndoială că modelele cămășilor cu trăsură sau cu șire ar fi cusute într-un număr mare. Este bine, cred eu, că se cos și ii noi care se folosesc zi de zi și că nu s-a pierdut ia românească, dar adevăratele ii tradiționale din satele comunei Mărgău, acele cămăși cu șire s-ar purta ca și altă dată numai la evenimente deosebite din viața satelor fiindcă necesită foarte multă muncă, pricepere și îndemânare. Satul românesc se schimbă pe zi ce trece. Mi-aș dori să înflorească satele noastre datorită dezvoltării economice a secolului prin care trecem și nu, nicidecum să rămână niște sate îmbătrânite, părăginite încât să te apuce jalea și plânsul când te întorci acasă. Doamne, ferește! Numai bunul Dumnezeu ne știe viitorul.

***Interviul a fost realizat în data de 25.01.2019 și face parte din cercetarea derulată pentru elaborarea Lucrării de licență în Studii Culturale - Etnologie, susținută în iunie 2019. 

Postari populare