Colindatul de ceată bărbătească

Patrimoniul Cultural Imaterial cuprinde 5 categorii de expresii culturale tradiționale:

• Tradiţii şi expresii orale, incluzând limba, ca vector al patrimoniului cultural imaterial; 
• Artele spectacolului; 
• Practici sociale, ritualuri şi evenimente festive; 
• Cunoştinţe şi practici referitoare la natură şi univers; 
• Tehnici legate de meşteşuguri tradiţionale. 

Colindatul de ceată bărbătească face parte din domeniul Practici sociale, ritualuri și evenimente festive, și a fost inclus de România în Patrimoniul Cultural al Umanității - UNESCO în anul 2013.

Descriere sumară (extras din dosarul de candidatură depus de România la UNESCO în anul 2013):

• Colindatul de ceată bărbătească, produs al culturii orale tradiţionale, este un ritual calendaristic hibernal străvechi, atestat documentar abia în secolul al XVII-lea (în Memorialul pastorului Andreas Mathesius din Cergău Mic, jud. Alba, în care se condamnă practica „tineretului” român de a umbla în „ceată”, cu „colindele” de Crăciun). Iniţial, colindatul marca solstiţiul de iarnă, având, probabil, origine romană. Ulterior, acest ritual propriu culturii orale moştenite a asimilat un mesaj creştin, astfel că astăzi cumulează caracteristici precreştine şi creştine. Este practicat, în prezent, în multe localităţi din România, în perioada Crăciunului. 
• Ritualul se desfăşoară în felul următor: 

• O ceată de tineri necăsătoriţi (pot exista şi mai multe cete în satele mai mari) merge la fiecare casă din sat, interpretând cântece rituale, numite colinde. Acţiunea de a merge din casă în casă pentru a cânta colinde se numeşte colindat. 
• În cadrul colindatului, există mai multe spaţii (fereastra, casele gazdelor, vetrele atinse de toiegele colindătorilor) şi momente (începutul colindatului, intrarea şi ieşirea cetei de la o gazdă, răsăritul soarelui/ zorile) marcate ritual. 
• După ce cântă colindele la o casă, membrii cetei, numiţi colindători, sunt răsplătiţi de gazde cu daruri rituale (colacul de grâu, paharul de vin ş.a.) şi bani. 
• În cazul în care nu erau primiţi să colinde, membrii cetei practicau, până spre anul 2000, un anti-ritual numit descolindat, ce consta în adresarea unor imprecaţii versificate către gazdele neprimitoare şi executarea unor gesturi infamante (scoaterea porţilor închise din balamale, mânjirea porţilor cu păcură ş.a.). 
• Interpretarea colindelor este vocală (în ritm giusto-silabic), în unele zone asociindu-se acompaniamentul instrumental (iniţial, fluier şi cimpoi, apoi clarinet, taragot, vioară şi dube - tobe mici, acordeon ş.a.). Ceata poate interpreta colindele la unison, antifonic, în contrapartidă sau „pe perechi”. 
• În unele zone, ritualul colindatului include şi dansul (Turca, în Transilvania centrală; Căluşeru de la Şicula, în Transilvania de Vest ş.a.). 
• Repertoriul unei cete bărbăteşti cuprinde o serie de colinde destinate anumitor situaţii de viaţă din satul tradiţional; de exemplu, pentru categorii de vârstă şi gen, pentru statut social sau profesional al beneficiarilor ritualului. Un tip deosebit de colinde cu urare individualizată include colindele de doliu, interpretate, la cerere, în casele unde cineva a murit de curând. În unele zone (sudul Munteniei, Banat), colindatul de doliu include şi anumite gesturi rituale, ce însoţesc interpretarea colindelor (de exemplu, în satul Oltina, com. Unirea, jud. Călăraşi, colindătorii beau, pe rând, din acelaşi pahar cu vin aşezat pe masă de gazdă). 
• La finalul colindatului (după ce a cântat la fiecare casă din sat), ceata marchează încheierea ritualului prin anumite acţiuni (Zioritul/ Zăuritul/ Zoritul = interpretarea unei colinde numită Colindă de Zori, în spaţiu deschis - pe un deal, pe uliţă etc.; sau „sacrificarea” vătafului cetei prin aruncarea lui într-o apă curgătoare, cu variante: îngroparea/ comândarea Crăciunului; sau organizarea unei mese/ petreceri festive pentru care se cheltuiesc banii şi se consumă alimentele primite de colindători de la gazde în anul respectiv). 
• Colindele de ceată bărbătească păstrează, după cum spunea Mihai Pop (Obiceiuri tradiţionale româneşti, 1999: 53) unele dintre cele mai vechi forme ale creaţiei poetice orale moştenite. Caracteristice, pentru textul colindelor de ceată bărbătească, sunt refrenul , urarea indirectă, exprimată alegoric prin motive mitologice, folclorice şi religioase articulate în structuri descriptiv-narative şi urarea directă finală. 
• Colindatul de ceată bărbătească are mai multe funcţii: de vestire a sărbătorii, de urare, ritual-augurală, social-identitară, spectaculară şi patrimonializantă, funcţii a căror dinamică reflectă evoluţia şi adaptarea ritualului la viaţa comunităţilor practicante. 

În multe comunități colindatul de ceată bărbătească s-a pierdut, motivele fiind diverse. El s-a păstrat totuși în comunitățile mai izolate, unde tradițiile își păstrează mecanismul de transmitere iar influențele culturale sunt mai puțin vătămătoare, sau acolo unde comunitatea pune preț pe identitatea locală și moștenirea culturală, perpetuând acest tip de practici și ritualuri.

Un reportaj plin de esență, în care valențe ale colindatului de ceată sunt foarte bine surprinse, îi aparține lui Voicu Bojan. Este cel mai frumos și mai viu material dedicat colindatului de ceată pe care l-am citit până acum. Redau mai jos acest reportaj din 2015, în speranța că Junii din Măguri continuă cu aceeași fervoare perpetuarea acestui ritual de vestire a sărbătorii Nașterii Domnului Isus, de urare ritual-augurală și social-identitară.

Junii din Măguri

preluare PressOne - Voicu Bojan - 18/12/2015 

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

E simplu. Dacă vreodată vor veni peste noi niște barbari moderni, cum ar fi statul islamic, dacă președintele nostru va isca vreun război cu bulgarii sau rușii, apăsând din greșeală pe ceva buton roșu, dacă va avea loc o calamitate naturală sau dacă aerul din Cluj va deveni la fel de irespirabil ca cel din Beijing, nu stau pe gânduri: îmi iau familia și plec în cel mai frumos, mai sigur și mai secret loc din lume. [...]

Deocamdată, ca norocul, la Măguri nu se ajunge tocmai ușor: ori o tai direct pe Coastă, ori ocolești pe Valea Băii, ori mergi ca mine, pe o cărare dinspre Valea Răcătăului. Așadar, dacă vrei să-l găsești, trebuie să-l cauți binișor: să treci prin păduri care au fost cândva dese sau doar au fost, să-ți freci burta mașinii de pietre sau să calci pe urme de urs în apropiere de izvoarele din pădure, cum am pățit ultima dată când am ales să urc „pe dos”, cum se zice în limbajul locului. Când îl găsești însă, dai nu peste un sat, ci peste o lume. Cam după 10 ani, începi să o înțelegi. După 20, începi să o iubești. După 30, te adoptă și îi aparții pentru tot restul vieții. [...]

În fiecare an, în apropiere de sărbătorile Crăciunului, în acest loc se petrece ceva secret, subversiv, despre care gura satului doar vorbește, aruncând ici-colo mici informații...

E vorba despre Juni, adică flăcăii satului, cei încă necăsătoriți, cu vârste între 18 și 25. Sunt împărțiți în două trupe: Josenii și Susenii, un fel de East Coast/West Coast din rap-ul american. Misiunea lor e un tur de forță impresionant: în trei zile și trei nopți, fiecare trupă trebuie să colinde tot satul și să joace obligatoriu toate fetele și femeile din case.

Turul se încheie în noaptea de 26 spre 27 decembrie la Casa Conacului, cu un spectacol de proporții la care e invitată toată comunitatea. Balul se sparge pe la 4-5 dimineața.

Practic, Junii încheie rotund sărbătoarea, pe care tot ei o porniseră în ziua de Ajun. Cine rezistă și iese viu dintr-un asemenea turnir se cheamă că e bărbat adevărat. Cu vremea, dinamica poveștii s-a mai schimbat: pe vremuri, juni puteau fi doar cei scăpați de armată, dar cum încorporarea obligatorie s-a abolit la fel ca sclavia sau înrobirea țiganilor, a dispărut reperul. Vârsta de participare a tot scăzut. Cu tupeu maxim, generația digitală de azi a coborât pragul maturității către 15 ani. O fi Măguri un sat, așa, mai ascuns vederii, dar să nu vă imaginați cumva că tinerii ar fi străini de computere, wi-fi, rețele sociale, televizoare plate full HD sau mașini de teren bengoase.

Riscul pe care și-l asumă, de a ieși din decor pe traseu, e mult crescut față de vremea predecesorilor scăpați de armată. La vremea lor, aceștia au văzut multe, inclusiv structura de metal a paturilor pe sub care conduceau valizele de lemn în poziția târâș.

Dacă privim și mai departe în trecut, junii colectau de la fiecare casă mâncare, nu bani: hălci de carne afumată, table de slănină sau colaci trași pe mânecă.[...]

Totuși, de ce e oribil de greu, dacă nu chiar la limita supraviețuirii, să mergi cu Junii? Fiindcă nu e plimbare de plăcere, ci un spectaculos tur de forță. Pe deasupra, mai e și ritual de inițiere.

Iar orice ritual de inițiere, se știe, are o dublă menire:

a) să îl transforme pe inițiat în mod radical;

b) să îl confirme în ochii comunității.

[...] Aici, la Măguri, când intri în hora junilor, trebuie să te gândești foarte bine înainte, să te consulți cu familia. Te așteaptă trei zile nebune, care nu seamănă cu aproape nimic din viața normală. Repetițiile de colinde și dansuri încep cu săptămâni înainte de Crăciun, iar muzicanții sunt aleși după negocieri serioase și plătiți cu mulți bani, fiindcă de ei depinde, în mare măsură, succesul acțiunii.

Ce îi așteaptă întrece însă aproape orice imaginație. Zeci de kilometri umblați, cântări pe traseu și în sute de case, plus jocul de final până dimineața. Tuturor acestor încercări li se adaugă trecerea constantă de la frig la cald, oboseala extremă cauzată de nesomn, diversitatea agresiunii culinare, buze crăpate și degete înghețate.

Ca să fii jun, trebuie să te lași antrenat și strunit de Taroste. El e șeful trupei și trebuie să-i asculți ordinele ca la armată.[...] Echipa lor e formată din 12 oameni.

Practic, ce fac băieții aceștia se cheamă Performance. Începe de la cum sunt echipați, cumva standard: cizme de gumă, sacou, fular, cârjă încrustată și, cel mai important element, care îi diferențiază de alți performeri de prin satele Ardealului: cușma cu flori în frunte.

Apoi, ceea ce fac e fascinant: la fiecare Crăciun are loc un ritual care se repetă cu mici variațiuni. Înainte de a porni efectiv la colindat, Junii dau un spectacol-concurs în fața bisericii, unde e strânsă comunitatea. Iar bătrânii decid acolo, pe loc, care trupă joacă mai frumos și are muzicanți mai buni: Josenii sau Susenii.

Când începe luatul caselor la rând, fiecare trupă o ia din extremitatea ei de sat. Mai întâi cântă în ogradă. Gadza trebuie să-i invite să intre. Ei se prefac ba că intră, ba că pleacă, dar, în cele din urmă, se înduplecă și intră toți în casă. Unde fie stau roată, fie se pun la masă.

Odată trupa intrată în casă, tarostea spune o poezie legată de Crăciun, de juni, face urări specifice. Gazda pune pe masă mâncare, prăjituri, scoate berile, destupă o uiagă. Se cinstesc, se veselesc și schimbă câteva impresii.

În tot acest timp, fetele și femeile așteaptă, discret, undeva în fundal. Apoi vine altă cântare și un joc turbat de sar blidele pe mese, zornăie ferestrele (unde nu sunt încă termopane) și se crapă tencuielile.

Când ies în trombă, continuă să cânte și să joace, lăsând în urmă o stare greu de apucat, cumva emoționantă: tocmai s-a petrecut un ritual mult așteptat, un soi de teatru dansat care vine din fibra lor românească străveche, care – bună, rea, cum o fi ea – îi definește și îi diferențiază de restul lumii.

Iar băieții aceștia plini de veselie, de curaj și de nestăvilită energie sunt, de fapt, nu doar aducătorii unei vești bune – nașterea unui Mântuitor, ci și un simbol al tinereții veșnice.

Misiunea lor e foarte dificilă, la limita imposibilului. Aici tarostea joacă un rol-cheie. Băieții trebuie să reziste până la capăt, cu orice preț: să cânte fără să răgușească, să mănânce fără să li se facă rău, să bea cu măsură, ca să nu se îmbete pe traseu, și să danseze fără să cadă răpuși de oboseală și nesomn.[...] Timp de 3 zile, acești tineri coagulează curiozitatea oamenilor din sat, care știu aproape în timp real, mai ales acum, de când cu telefoanele mobile, pe unde au ajuns junii, ce fac, ce zic, cine ce minune a provocat, care s-a „șpiruit”, precum și toate celelalte trăznăi care fac parte din povestea colindului lor.

Fiindcă ei se poartă, într-un fel, la fel ca aceia ce umblă cu caprele și urșii: cu un dram de nebunie. De aceea li se iartă aproape orice. Sar garduri, se cocoață pe mașini din mers, aruncă petarde te miri unde, dansează pe ce apucă, cum ar fi pe masa din curtea omului, și toate astea în timp ce agită periculos bâtele deasupra capetelor și suflă din fluiere de arbitru. Junii din Măguri sunt, pur și simplu, periculos de simpatici.

https://pressone.ro/junii-din-maguri

Bibliografie

• https://patrimoniu.ro/images/imaterial/Colindatul-de-ceata-barbateasca-Men-Group-Colindat.pdf
• https://www.natgeo.ro/uncategorized/8399-satul-maguri
• https://pressone.ro/junii-din-maguri

Interviu cu Doamna Marioara Boc

Doamna Marioara Boc este fondatoarea și coordonatoarea grupului folcloric Păstrătorii tradițiilor Răchițele din satul Răchițele, comuna Mărgău, jud. Cluj.
Tema principală a interviului este importanța păstrării și transmiterii moștenirii culturale. Mulți dintre noi nu înțelegem cât de bogați suntem că deținem un patrimoniu local valoros. Întrebarea este, ce facem cu el? Îl lăsăm să piară sau îl prețuim cu adevărat, dându-l mai departe urmașilor?
Doresc să-i mulțumesc Doamnei Marioara Boc și pe această cale pentru munca asiduă, neobosită, pusă în slujba comunității din Răchițele, pentru păstrarea și transmiterea moștenirii culturale.  

Doamna Marioara Boc

Lucia Brad:  Doamna Marioara, Răchițele este singurul sat din comuna Mărgău în care costumul vechi se poartă într-o proporție așa de mare. În celelalte sate ale comunei sunt puține persoane care mai poartă cămăși cu șire și trăsură. Cum vă explicați acest fapt?

Marioara Boc:  Într-adevăr, în satul Răchițele din comuna Mărgău, costumul popular vechi (cămașa cu trăsură sau cămașa cu șire, specifice portului femeiesc) se poartă într-o proporție mai mare decât în celelalte sate din comună. Eu cred că aceasta se datorează educației care s-a făcut în școală, cel puțin de când eu am venit în acest sat – 1973 - și am descoperit aceste minunate costume populare, și îmbrăcarea acestora la diferitele activități culturale, legate de sărbătorile religioase și naționale ale poporului nostru, precum și cele specifice satului. Fiind dascăl la Școala Răchițele,i-am determinat întâi pe copii să le îmbrace la activitățile făcute cu ei. Vreau să-ți spun că la început nu vroiau să le îmbrace, le era rușine cu ele. Am întâmpinat o reticență atât din partea copiilor cât și a părinților, deoarece aceștia le părăsiseră de mult timp, le vânduseră pe diferite obiecte din plastic sau un număr mare dintre femeile din sat transformaseră adevărata pânză de cânepă din care erau făcute cămășile cu trăsură în prosoape de bucătărie. Le plăceau mai mult cele împrumutate din alte zone ale țării (mai ales Banat unde se mutase un număr mare de săteni din cauza condițiilor grele de trai) fiindcă erau mai sclipărețe, iar iile erau cusute pe material de nailon și erau mai ușor de spălat. Eu am iubit întotdeauna portul nostru românesc și când îl îmbrăcam, aveam și atunci ca și acum, un sentiment de înălțare sufletească, de bucurie, și de aceea am încercat să transmit această stare și copiilor pe care i-am educat și instruit, precum și adulților cu care am lucrat. De aceea, împreună cu profesoara de limba română de atunci - Anca Viorica - am înființat și un grup folcloric mixt al adulților (1979). În perioada 1979 - 1989 grupul nostru a avut o activitate bogată și variată. Am reușit să pun în scenă obiceiuri și dansuri populare din sat și am participat la concursuri - Cîntarea României (care era atunci) - etapele locale, județene, interjudețene și naționale, la care s- au obținut locuri fruntașe ( locul I,II,III). La aceste activități atât eu cât și ceilalti membri ai grupului eram îmbrăcați toți în costumele populare vechi, iar aprecierea juriului și a altor persoane participante la activitățile desfășurate i-au determinat pe sătenii noștri să-și îmbrace din nou minunatele lor costume populare vechi, iar acum o fac cu plăcere atât cei mari cât și cei mici într- o proporție mare.

Grupul folcloric Păstrătorii Tradițiilor Răchițele la Cântarea României în anii '80

Lucia Brad: Credeți că grupul “Păstrătorii tradițiilor Răchițele” a contribuit la conștientizarea importanței păstrării portului vechi?

Marioara Boc: Cu certitudine, grupul nostru Păstrătorii Tradițiilor Răchițele (reînființat în 2006) a contribuit la conștientizarea importanței păstrării portului vechi fiindcă prin îmbrăcarea acestuia ne identificăm noi, locuitorii acestui sat din Munții Apuseni, apreciind în același timp iubirea și dragostea pentru frumos precum și munca migăloasă, serioasă și asiduă a strămoșilor noștri, acei strămoși care au locuit aceste plaiuri de când sunt munții, în arealul cărora au trăit,și-au întemeiat familii, și-au crescut copiii,și-au păstrat datinile și obiceiurile,și-au lucrat cu greu pământurile care nu erau prea roditoare dată fiind clima aspră, și-au crescut animalele și și-au desfășurat toate activitătile de zi cu zi. Am considerat că numai reluând în acest fel aceste valori ale patrimoniului imaterial, moștenite de la străbunii locului voi reuși să le transmit spre generațiile viitoare ca elemente definitorii ale noastre, ale poporului român, acum, entitate europeană.

Lucia Brad: Știu că ați avut un rol important în păstrarea coeziunii și unității portului în Răchițele. Care au fost argumentele pe care le-ați folosit pentru conștientizarea comunității în această problemă?

Marioara Boc: Argumentele folosite pentru conștientizarea păstrării coeziunii și unității portului în Răchițele au fost strâns legate de activitatea mea de învățător și director al școlii, de exemplul meu personal și de activitățile desfășurate cu suflet atât cu copiii cât și cu comunitatea, de proiectele și legăturile de înfrățire pe care le-am avut cu școli și asociații din țară și străinătate (Franța, Olanda). Punerea în evidență a valorilor spirituale ale oamenilor locului, ale noastre ca nație prin discuții, explicații, prezentarea unor modele de personalități din istoria truditului nostru popor, demne de urmat, învățarea unor cântece populare vechi, colinde, datini, obiceiuri, jocuri populare, păstrarea credinței strămoșești, frecventarea și trăirea emoționantă a slujbelor religioase de la biserica din sat (Nihil Sine Deo). Îmbrăcarea costumului popular i-au determinat pe cei cu care lucrez să-și dea seama că astăzi este rândul nostru să arătăm ce valoare avem ca urmași ai înaintașilor noștri,să arătăm dacă prin faptele și simțirea noastră îmbogățim sau sărăcim valoarea strămoșilor noștri în veșnicie. Este foarte interesant cum femeile din satele noastre au reușit să pună în vârful unui simplu ac de cusut frumusețea, pasiunea și tradiția fără școli înalte, dar cu un simț al esteticului foarte dezvoltat. Un sprijin deosebit în ceea ce am făcut l-am avut din partea bisericii, care este păstorită de soțul meu, preotul Teodor Boc, atât din punct de vedere spiritual cât și material. Acum, când drumul meu coboară spre apus, spun cu toată responsabilitatea că dacă nu există o legătură strânsă și colaborare între instituțiile și grupurile care alcătuiesc o comunitate (școală, biserică, autorități locale, asociații, fundații etc...) care să dorească cu adevărat progres, spiritualitate și dezvoltare pentru comunitatea din care fac parte și nu doar interes personal, acea comunitate este repede sugrumată de nepăsare, învrăjbire, de mătrăguna urii și dezbinării.

Lucia Brad: Având în vedere că în Mărgău se cos și se poartă tot mai mult "iile noi", cum credeți că va evolua portul în zonă?

Marioara Boc: Referitor la acestă întrebare, aș vrea să-ți spun, Lucia dragă, că și eu mă gândesc de multe ori dacă se va continua în Răchițele prețuirea, păstrarea și purtarea pe mai departe a portului popular vechi la diferite evenimente din viața satului sau se vor împrumuta piese ale costumelor populare din alte zone. Eu insist mult în păstrarea autenticității locale fiindcă toate, absolut toate costumele populare vechi ale românașilor noștri din întreaga țară sunt minunate, însă aș dori ca fiecare zonă să-și respecte și păstreze ceea ce a moștenit de la înaintași în locul respectiv și nu să se facă pur și simplu un amalgam încât să nu se mai știe cine de unde vine și încotr-o pleacă.

Aș dori din tot sufletul meu să găsesc o persoană care să păstreze și să continue dezinteresat ceea ce am clădit eu cu multă muncă , sensibilitate și dragoste pentru înaintașii noștri care cu mâinile lor trudite au creat și ne-au lăsat asemenea comori, împreunându-și deseori mâinile într-o rugăciune spre cer pentru noi,urmașii. Mă întreb uneori:’’Oare suntem vrednici să păstrăm și să transmitem urmașilor noștri valorile spirituale și materiale pe care ni le-au lăsat strămoșii ?’’ Spunem mereu că am evoluat și așa este din punct de vedere al tehnicii. Dar din punct de vedere moral și spiritual?

Lucia Brad:  De ce credeți că are nevoie o comunitate pentru a privi cu interes către moștenirea culturală?

Marioara Boc:  Cred că fiecare comunitate are nevoie de un lider căruia să-i placă ceea ce face și care să fie un model de urmat pentru generațiile viitoare.. Cât timp am fost în activitate la școală, am lucrat cu mulți copii din Răchițele, Scrind, Mărgău, implicându-i în programe aristice, poezii,cântece și dansuri populare,concursuri de colinde la diferite festivaluri, concursuri de descriere a costumului popular pentru femei și bărbați și-mi plăcea mult starea de spirit a copiilor din Mărgău și felul cum păstraseră părinții, bunicii și străbunicii lor cămășile cu șire. Acum când îi văd pe unii dintre ei (pe facebook) că le îmbracă la Crăciun, intră în biserică păstrând intrarea și așezarea colindătorilor cum făcuseră altădată la școală, mă bucur foarte mult și-o lacrimă îmi umezește ochii. Înseamnă că ceva din sufletul meu s-a deșertat în sufletul lor și a rămas acolo, încă. Iată de ce susțin că fiecare sat are nevoie de un lider, un model cu înțelepciune, prețuire, păstrare și transmitere a valorilor spirituale, morale și materiale ale strămoșilor noștri. Că este așa o dovedește exemplul tău, când la sărbătorile de iarnă te-ai îmbrăcat în costumul popular vechi, determinând și pe alte consătene de- ale tale să-și îmbrace acele minunate comori care zac în lăzile din cămară sau podul casei.

Lucia Brad:  Credeți că autoritățile locale ar putea să contribuie la păstrarea portului tradițional din comuna noastră?

Marioara Boc:   Cred că autoritățile locale ar trebui să se implice în crearea, păstrarea și transmiterea portului popular autentic generațiilor viitoare, sprijinind femeile care ar dori să învețe să coasă cămăși cu șire fiindcă este o cusătură aparte și fără sprijinul unui meșter popular cum este de exemplu d-na Elvira Gavriș, nu se reușește. Ar trebui să se organizeze și la Mărgău ateliere de cusut-țesut în colaborare cu Școala Populară de Artă “Tudor Jarda” - Cluj și eu cred că ar participa femei din sat la aceste cursuri, iar dacă ar fi sprijinite și în valorificarea produselor lor, fără îndoială că modelele cămășilor cu trăsură sau cu șire ar fi cusute într-un număr mare. Este bine, cred eu, că se cos și ii noi care se folosesc zi de zi și că nu s-a pierdut ia românească, dar adevăratele ii tradiționale din satele comunei Mărgău, acele cămăși cu șire s-ar purta ca și altă dată numai la evenimente deosebite din viața satelor fiindcă necesită foarte multă muncă, pricepere și îndemânare. Satul românesc se schimbă pe zi ce trece. Mi-aș dori să înflorească satele noastre datorită dezvoltării economice a secolului prin care trecem și nu, nicidecum să rămână niște sate îmbătrânite, părăginite încât să te apuce jalea și plânsul când te întorci acasă. Doamne, ferește! Numai bunul Dumnezeu ne știe viitorul.

***Interviul a fost realizat în data de 25.01.2019 și face parte din cercetarea derulată pentru elaborarea Lucrării de licență în Studii Culturale - Etnologie, susținută în iunie 2019. 

Student la Etnologie (I)

Pasiunea pentru etnografie m-a adus, la 40 de ani, pe băncile Facultății de Litere, din cadrul Universității din București. Ideea acestui interviu mi-a venit acum câteva luni când, întrebată fiind dacă aș vrea să scriu povești frumoase despre oameni, m-am gândit la colegii mei de la Etnologie. Pentru că poveștile lor sunt și frumoase și interesante. 
Redau mai jos discuția pe care am avut-o cu cinci dintre ei, în iunie 2017.

Iunie 2017 

 Lucia Brad: Pentru început aș vrea să vă întreb, de ce aţi ales să studiaţi Etnologia?

 Raluca Radu: Am să încep eu. De foarte mult timp cochetez cu activități în domeniu: am fost într-un ansamblu folcloric, am făcut dansuri și am participat la concursuri și festivaluri de muzică populară, în calitate de interpret. Ideea este că m-am învârtit în sfera asta și văzând de multe ori la T.V. promotori ai folclorului vorbind despre tradiții, am vrut să văd ce înseamnă cu adevărat folclorul  și tradițiile. Așa că am venit la Etnologie pentru a putea avea o părere pertinentă despre aceste lucruri.

Lucia Brad: Și să ai un cuvânt de spus într-un domeniu unde mulți se consideră “specialiști”?

Raluca Radu:Da! Foarte mulți dintre ei sunt considerați repere, de către oamenii mai tineri, iar eu mi-am dorit să am repere printre specialiștii în domeniu şi am modele printre profesori, dar și printre colegi. În anul acesta mi-am schimbat foarte mult părerea pe care o aveam când am pășit pe porțile facultății. La început aveam o altă viziune despre ce înseamnă folclor și intrând în contact cu profesorii și colegii care știu foarte multe, mi s-au schimbat la 180 grade ideile pe care le aveam.

Andrei Roșca:Eu am venit la Etnologie pentru că ascult Subcarpați și am zis că pot să fac teza de licență pe acest subiect. Am citit pe internet despre Etnologie, despre ce implică. Am zis că pot dezvolta aici teme care mă preocupă și pe care în altă parte mi-ar fi greu să le integrez. Că-i pot aduce ca temă de studiu atât pe Subcarpați cât și pe Lucian Blaga, cu matricea stilistică.

Maria Constantinescu: Pe mine m-a atras ideea că Etnologia comprimă foarte multe alte științe și domenii de cercetare. De la psihologie la istorie, la muzică, la avangardă. Toate se regăsesc aici, își au filonul în folclor. Știu de acest domeniu de câțiva ani. Cred că inițial am fost apropiată de muzicile contemporane care se inspiră din folclor și întâi am mers pe filonul acesta, de la muzică de jazz până la metal extrem. Ulterior s-a combinat și cu pasiunea mea pentru filosofie, pentru istorie și chiar pentru politică fiind într-o strânsă legătură, ajungând până la securitate națională. Pentru că este vorba de patrimoniu national imaterial și material. M-am gândit să valorific această pasiune și să o transform într-o profesie, o carieră.

Alexandru Gițulescu: Îmi este destul de greu să aleg un singur motiv pentru care am venit la Etnologie, însă o să pornesc de la faptul că încă de mic am fost fascinat de simplitatea oamenilor de la ţară şi de complexitatea portului popular. Urmărind anumite concursuri de muzică populară am avut prilejul să o ascult vorbind de multe ori pe doamna Doina Işfănoni despre portul popular şi aşa am început să îmi pun tot felul de întrebări. Fiind frământat intens de aceste întrebări, am tot căutat în stânga şi-n dreapta răspunsuri,  iar când o prietenă mi-a vorbit de această  specializare mi-am dat seama că aici pot găsi acele răspunsuri. La început credeam că lucrurile se vor desfăşura altfel, însă după primul semestru, datorită profesorilor am reuşit să îmi schimb viziunea cu care am venit, am început să-mi asum ceea ce spun, să nu mai folosesc cu atâta uşurinţă anumiţi termeni şi concepte. Acum, pot spune, că sunt gata să înţeleg portul popular în profunzimea lui privindu-l din mai multe puncte de vedere, în starea lui de apariţie, evoluţie şi degradare, dar mai ales să înţeleg cum oamenii percep toate aceste schimbări.

Raluca Radu: Ca o completare aș vrea să spun că am învățat să nu arunc cuvintele la întâmplare. Când spun folclor trebuie să știu exact la ce mă raportez iar eu nu-mi permit să spun în prezent: „Cânt folclor!”.

Lucia Brad:Deci, Raluca Radu , interpretă de muzică populară și laureată a unor festivaluri, nu-și permite să spună că ea cânta “folclor”!?

 Raluca Radu:Întocmai! Pentru că am intrat în contact cu oameni care mi-au arătat ce înseamnă folclor cu adevărat. Bine, acum dacă ne raportam la folclor ca la produsul actelor de cultură dintr-o comunitate putem spune că vorbim de folclor, dar dacă ne gândim la ceea ce era reprezentativ pentru cultura populară tradiţională nu ştiu dacă mai putem folosi acest termen cu atâta larghete. Unul dintre câștigurile acestei specializari este că am învăţat să nu folosesc termenii la întâmplare,  iar cei care pretind că sunt promotori ai culturii populare ar trebui să înveţe foarte bine aceste lucruri.

Lucia Brad: Georgian, tu de ce ai venit la Etnologie? Cunoaștem cu toții pasiunea ta pentru Folclorul literar și muzical și pentru marele folclorist Constantin Brăiloiu. Ai venit în primul an de studiu cu un bagaj de cunoștințe extrem de vast, pe care ți l-ai însușit de unul singur, fiind un autodidact.

Marius Georgian Bobleagă: Vreau să specific faptul că eu nu am vrut la Etnologie. Patru ani de liceu m-am pregătit, tot autodidact, pentru Teologie. Am crezut că asta trebuie să fac eu în viața mea,  însă pe ultima sută de metri, în ultimele doua luni, mi-am schimbat impresiile și am decis să-mi transform ocupația în profesie. Etnologia și Folcloristica nu sunt pentru mine o pasiune în sine ci mai degrabă o obligație. O obligație morală pentru viitorul acestor specializări, pentru că ce ne lipsește cel mai mult în țara noastră sunt profesioniștii și specialiștii.

Lucia Brad: Suntem aproape de finalul primului an. Cum vedeți lucrurile acum, comparativ cu începutul facultății?

Maria Constantinescu: Am să mă concentrez pe aspectele pozitive, care sunt destule. Faptul că sunt studentă aici m-a ajutat să-mi canalizez timpul şi motivaţia şi să-mi ordonez ce să citesc sau să studiez, fiind şi obligată de programă şi de examene. Programa reuşeste să ordoneze şi să clasifice toate domeniile folclorului într-un mod constructiv, în care să poată fi valorificate. Pe mine mă ajută o structura de tipul asta de la care pot eu să pornesc. Şi a ajutat şi faptul că programa este diversificată ajungând în toate subdomeniile antropologiei, de exemplu.

Andrei Roşca: Primul meu sentiment este ca îmi place aici. Tot ce-am făcut într-un an de facultate mi-a întrecut aşteptările. Mi-a plăcut foarte mult cursul dnei Zane şi de dânsa, implicit. A fost un an foarte fain şi tot ce implica facultatea asta e foarte fain.

 Maria Constantinescu: Voiam să adaug că în alegerea acestei facultăţi m-au inspirat, printre alții,  doi cercetători români pe care îi urmăresc de foarte mulţi ani. E vorba de doamna Laura Jiga – Iliescu, cercetător la Institutul de etnografie şi folclor "C. Brăiloiu" si de Andrei Oişteanu, istoric al religiilor şi  fondatorul Institutului de cercetare a Istoriei Religiilor, un domeniu de care sunt foarte apropiată. I-am urmărit pe ei de ani de zile şi facultatea asta îmi permite să mă pregătesc pentru a continua anumite cercetari, inițiate sau doar prefigurate de alți folcloriști. Am descoperit în cărţile d-lui Oişteanu, în conferinţele d-nei Iliescu foarte multe direcţii de cercetare ce încă nu au fost abordate sau aprofundate. Dealtfel, cursul d-nei Iliescu este cursul meu preferat, Mitologie generala pe semestru I si pe semestrul II, Mitul și literatura. Atât cursul cât și direcțiile propuse sunt o prioritate pentru mine. Cu siguranţă mă vor ajuta să dezvolt cercetări în domeniul paleoastronauticii, un domeniu destul de controversat în România.

Andrei Rosca: Foarte interesant de observat asemănările și deosebirile dintre cultura românească și alte culturi. Cumva toate culturile pornesc din aceleaşi câteva principii pe care le putem găsi în scrierile lui Mircea Eliade. `` Sacrul şi profanul `` , `` Aspecte ale mitului `` fiind câteva cărţi reper. Eu în acest an am încercat să urmăresc tot ceea ce se predă din perspectiva matricei stilistice a lui Blaga. Foarte interesant este că, de fapt, teoria lui legitimează orice act cultural, prin influenţa transcedentală care provine din matricea stilistică, iar acest lucru este observat în toate obiceiurile şi tradiţiile populare. De exemplu masca asta (vezi foto) se foloseşte la anumite obiceiuri de iarnă şi induce aceeaşi conexiune cu transcendentul, pe care o găsim în orice cultură arhaica. Este aceeaşi idee a sacralităţii timpului, spaţiului şi este interesant de remarcat că omul încearcă să îşi marcheze nişte repere care să-l ajute să depasească sfera asta, a lumii sublunare, şi să aspire la perfecţiune.

Raluca Radu: Eu credeam că la această specializare vom vorbi foarte mult despre etnografie, aveam nişte idei preconcepute pe care, probabil, cu toţii le-am avut. Venind şi studiind aici am văzut că nu e chiar aşa. Facem mult mai multe lucruri despre care nu se ştiu sau nu mulţi ştiu. De pildă antropologia pe care am descoperit-o aici şi de care sunt foarte atrasă, pentru că ne permite să vedem lucrurile într-un ansamblu, pe domeniul nostru se pliază perfect pentru că nu putem analiza un fenomen cultural fără a avea o privire de ansamblu. Asta este una din schimbările de percepţie şi este un mare plus.

Lucia Brad: Ai amintit de antropologie. Cu toţii poate am venit la aceasta facultate cu anumite fixaţii și judecăţi. Am aflat aici ce înseamnă alteritatea. Credeţi că înainte de a deveni buni specialiști trebuie să învăţăm să ne poziţionăm corect faţă de ceea ce studiem?

Raluca Radu: Sigur! Una dintre caracteristicile de bază ale antropologiei este să nu judeci, ci să priveşti şi analizezi fiecare fenomen fară a emite judecaţi personale.

Alexandru Ghiţulescu: Trebuie să ne plasăm în exterior şi să  să avem mare grijă cum privim lucrurile, avem nevoie de o perspectivă obiectivă, altfel riscăm foarte mult să formulăm judecăţi de valoare care nu îşi au locul aici.

Raluca Radu: Să încercăm să ne detașăm, să lăsăm subiectivitatea deoparte...

Marius Georgian Bobleaga:... și în primul rând stereotipurile! Legate de orice naţionalitate şi de orice etnie. Pentru că etnologia presupune şi studiul etniilor, iar România este o ţară multiculturală.

Raluca Radu: Vorbind de antropologie, eu mărturisesc că am învăţat să mă cunosc mai bine pe mine. Fiind pusă în situaţia de a analiza am început să mă uit mai atent la ceea ce fac eu, iar acest lucru m-a ajutat să mă cunosc, pentru că definindu-l pe Celălalt te defineşti mai întâi pe tine. Este o complementaritate, identitatea şi alteritatea.

Lucia Brad: Cursul d-nei prof. Zane și-a pus amprenta asupra noastră ...

Marius Georgian Bobleagă: Dealtfel un ilustru profesor al Universităţii din Bucureşti, d-na Rodica Zane. Cea care l-a succedat pe domnul Constantinescu la şefia catedrei. Mie mi-a placut şi-mi place modul în care se pune problema la această facultate. Eu nu am venit doar pentru muzică, ştiindu-se faptul că aceasta este direcția pe care am mers până acum. Dacă voiam doar muzică mergeam la Conservator. Am venit la această facultate pentru a acumula un bagaj important de cunoștinţe, pentru că nu vreau să mă limitez doar la muzică şi teorie muzicală. Pot să spun că unul dintre profesorii care au început să mă formeze este domnul Nicolae Constantinescu, dealtfel un om excepţional, care este unul din modelele mele de urmat . Dacă ar fi să o iau în mod diacronic aş porni cu Constantin Brăiloiu în domeniul muzicii, aş continua cu Mihai Pop şi nu se poate altfel fară continuatorul lui Mihai Pop, domnul Constantinescu.

Lucia Brad: Sunt foarte multe lucruri de spus despre acest domeniu. Cum spunea şi Raluca, cuvintele folclor și  folcloristică sunt folosite cu mare usurinţă.

Marius Georgian Bobleagă:Până la urmă folclor vine de la folk şi lore, termenul elaborat de William Thoms în 1846, dar vreau să spun că impresia lumii despre folclor e urmatoarea: „Eee, folclor... ce e aia? Foaie verde ... şi atât”. Nu, folclorul nu este numai „foaie verde”, folclorul este o ştiinţă, care presupune multe direcţii de cercetare pur ştiinţifice şi care nu se pot face de unele singure, ci numai în comuniune cu alte ştiinţe filologice, sociale şi muzicale.

Raluca Radu: De cele mai multe ori oamenii înţeleg prin folclor doar muzică, ori folclorul nu înseamnă numai asta. Am învatat multe, mai ales din cercetarile de teren pe care am avut ocazia să le facem cu dna prof. Narcisa Ştiuca  şi în care pe langă muzică am abordat bucătăria tradiţională, obiceiuri, artă populară, practici cutumiare.
Lucia Brad: O nouă direcţie, pe care am văzut că se merge în societatea contemporană, este accentuarea ideii că tot ce este românesc trebuie să fie de pe vremea dacilor. Ce părere aveți?

Marius Georgian Bobleagă: Totuşi, ce poate fi sută la sută românesc? Asta este o obsesie a vechiului regim şi se pare că nu mai scăpam de ea. Pur românesc de unde? De la traci, de la geto-daci? De la cumani, romani, pecenegi, ... Dom'le, pe teritoriul acesta au trecut aproape toate semințiile pământului!!!

Raluca Radu:Noi ca viitori etnologi, antropologi, folclorişti sau etnografi trebuie să scăpam de aceste obsesii, pentru a putea fi cu adevărat oneşti în ceea ce ne-am propus.

Alexandru Ghiţulescu: Puritatea este o himera, ea nu există. Pentru a vedea lucrurile cum sunt cu adevărat ar trebui să ne detaşăm de anumite percepţii, să depăsim graniţele ţării, doar aşa putem realiza faptul că  există foarte multe asemănări între cultura noastră şi cea a altor popoare şi aş da ca exemplu portului popular, la o privire amănunţită putem observa faptul că multe elemente componente sunt venite din exterior şi adăugate, ele devenind parte din specificul naţional. Nu putem spune că ceva este pur românesc, însă aceasta este doar punctul meu de vedere.

Lucia Brad: Alex, nu ne-ai spus cum ţi s-a părut primul an la Etnologie...

Alexandru Ghiţulescu: Recunosc că în acest prim semestru am fost plăcut impresionat de faptul că profesorii sunt foarte apropiaţi de studenţi, încearcă să ne înţeleagă pasiunile şi ne ajute să ne dezvoltăm în direcţia pe care ne-o dorim. De exemplu, doamna Narcisa Ştiucă știind că mă preocupă portul popular m-a selectat pentru a merge cu dânsa într-o cercetare la Colibaşi. Acolo am avut ocazia să discut cu bătrânele locului, am discutat cu acestea despre portul popular, ba chiar am avut ocazia să le privesc îndeaproape comorile ce se ascundeau în lăzile de zestre, dar nu numai, am atins subiecte ce ţin de trecut pentru că mi-am dorit să văd cum se raportează acestea la el în comparaţie cu prezentul. Consider că fară experienţe de acest fel nu putem întelege lucrurile aşa cum trebuie, teoria este importantă, însă practica este fundamentală pentru acest domeniu. În legătura cu folosirea anumitor termeni, cum spunea şi colega mea Raluca, consider că mulţi nu-şi pun problema că poate îi folosesc impropriu pentru că la noi nu există o cultura de bază în acest sens. Din punctul meu de vedere, aşa-zisele festivaluri de folclor sunt una dintre cauzele principale care favorizează degradarea unor elemente ce ţin de lumea sătească,  nu mai există Festivalul Cântarea României, dar decontextualizarea folclorului continuă după anumite criterii, pe care le-aş numi învechite. Cred că ar fi timpul să ne trezim la realitate, poate măcar noi vom reuşi să schimbăm ceva.

Marius Georgian Bobleagă: Da! Şi să nu mai vorbim de muzică ... cel mai dureros aspect! De la 1948 încoace....

Lucia Brad: Aş vrea să vorbim puțin despre teren. Ce părere aveţi despre această parte a muncii unui cercetător etnolog?

Maria Constantinescu: În acest an am avut ocazia să fiu selectată în două cercetari de teren colective, de către profesoara noastră, dna Narcisa Ştiucă. Și am reuşit să merg şi pe cont propriu. Făcusem şi înainte cercetări, însă nu în mod profesionist ci empiric, să spunem. Cercetari pe care din pacate nu le-am valorificat înregistrându-le sau arhivându-le şi îmi pare rău acum că nu am fost mai riguroasă. Dar nici nu studiasem metode de cercetare, ca să ştiu cum să fac acest lucru. Au fost interesante aceste experienţe pe teren pentru că au fost primele făcute într-un cadru organizat. Apoi am reuşit să merg şi singură, am fost în Maramureş unde am stat câteva zile şi când m-am intors de acolo am simţit că abia acum încep să-mi intru în postura de viitor etnolog. Mă interesează să particip la cercetari colective, coordonate de un profesionist mai mult decât să plec pe cont propriu. Trebuie să învăţ să-mi depăşesc discreţia pe care o am când discut cu oamenii străini şi aceste cercetări colective mă ajută în acest sens.

Andrei Rosca: Cercetarile mele, dacă pot fi numite aşa, au fost toate pe cont propriu. Au fost spontane, făcute pentru proiectele care ni s-au cerut la facultate. Prima a fost în iarnă, cu un om din Sinaia, apoi am avut pentru atelierul de pe semestru acesta cu un meşter venit la MŢR, de unde am luat şi masca. Apoi am fost la Bran unde am mai aflat câte ceva de la un alt meşter de măşti. În vara plănuiesc să merg la Sibiu, pentru a continua ideea acesta cu măştile, pentru că a început să mă pasioneze subiectul.

Marius Georgian Bobleagă: Munca terenului presupune multe dificultăţi. Este ca un fel de rit de trecere. Primul meu teren a fost făcut anterior facultăţii, în judetul Gorj unde am cercetat muzicile lăutarilor gorjeni şi nu numai! Ci şi a ţărăncilor, cântăreţe de înmormantare, aşa numitele zoritoare sau bocitoare. După începerea facultăţii am mai facut câteva terenuri nu numai în Gorj ci şi la mine în Vâlcea pentru că eu îmi am originile în Vâlcea, într-o veche familie de lăutari români şi ţin să accentuez acest lucru. Aici am întâmpinat şi cele mai mari dificultăţi, murindu-mi un informator chiar în timp ce mă deplasam către dânsul. Astfel de neplaceri vom mai întâmpina, însa important este ca eşecurile în teren să nu ne demoralizeze şi să nu ne împiedice în a  ne face meseria cum trebuie.

Alexandru Ghiţulescu: Din punctul meu de vedere, după cum spuneam şi mai sus, cu riscul de-a mă repeta, menţionez faptul că teoria este baza, însă terenul este o parte fundamentală pentru acest domeniu. Dacă vorbim strict de port, nu este de ajuns să vezi o fotografie într-o carte cu un anumit element de port popular, trebuie să mergi şi să îl priveşti îndeaproape, să pui mâna pe acesta, să îi poţi simţi cusătura... Prima cercetare pe care am realizat-o a fost în satul Strejnic, acolo unde s-a născut şi a copilărit bunica mea. Am aflat, din întâmplare, de la bunica mea de un vechi obicei practicat în preajma sărbătorilor de iarnă şi mi s-a părut inedit, negăsind informaţii despre  acesta în vreo carte de specialitate. A doua cercetare, după cum am menţionat şi mai sus a fost sub îndrumarea doamnei prof. Narcisa Ştiucă, în satul Colibaşi. Fiind prahovean mi-am dorit să îmi pot cerceta locurile natale, prin urmare o altă cercetare de care o să amintesc este cea din comuna Fulga. Aici, după cum cred că v-aţi dat deja seama, m-am axat pe partea de port mergând pe urmele Atlasului Etnografic.  Tot legat de teren am avut câteva intersecţii teoretice cu Cristi Mușa, cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor care a susţinut câteva prezentări în cadrul unor cursuri oferidu-ne câteva repere preţioase despre munca de teren, ba chiar am avut ocazia să discut cu acesta de mai multe ori.  Cristi Muşa a fost şi una dintre persoanele care m-a susţinut să vin la Etnologie, chiar dacă nu ne cunoaşteam. De-a lungul timpului acesta m-a ajutat să îmi clarific anumite nelămuriri pe care le aveam în privinţa portului vechi din zona Prahovei, mai ales că este prahovean de-al mea, efectuând numeroase cercetări de teren în satul Starchiojd din Prahova, alături de doamna prof. Ioana Fruntelată, coautorul unei monografii. Sfaturile şi încurajările lui, alături de cele ale profesorilor, mi-au dat aripi să pot zbura frumos spre un orizont al cunoaşterii.

Raluca Radu: Deşi nu am multe cercetări la activ pot spune că până acum am găsit oameni foarte deschişi care au avut disponibilitatea de a-mi răspunde la întrebări. Eu am studiat un obicei de anul nou şi am vorbit cu oameni mai în vârstă, dar şi cu tineri. Noi ca viitori cercetători trebuie să fim detaşaţi şi obiectivi. Pe cât se poate. Împreună cu doamna prof. Narcisa Ştiucă şi Georgian, colegul meu aici de faţă, am intervievat ultimul lăutar din Comana.

Marius Georgian Bobleaga: Trebuie să menţionăm faptul ca în această vara, eu şi Raluca, vom face un teren la Runcu, în judetul Gorj, la nişte lăutari cu un repertoriu senzaţional. Fiindcă muzica este regina. Aici sunt subiectiv, recunosc. S-a tot vehiculat prin cercurile de filologi de-a lungul vremii de poezie populară şi nu ştiu ce... Nu prea văd ce-ar putea fi poezie populară în afară de oraţiile de nuntă şi descântece. În rest toate sunt cântece, toate se cântă: baladele sunt cântece epice sau aşa zisele cântece bătrâneşti, doinele sunt prin excelenţă cântece lirice... totul s-a cântat! Muzica îl conducea pe om din leagăn pâna la mormânt. Absolut toţi ţăranii cântau. Cântau când îşi legănau copilul, cântau cand îşi petreceau fata sau băiatul la nuntă, îşi cântau mortul, şi pe de altă parte angajau profesionişti, şi anume lăutarii. Adevăraţii colportori ai folclorului muzical, în acelaşi timp şi creatorii lui.

Lucia Brad: Cum vi se pare abundența de festivaluri, târguri, expoziţii, ateliere de creaţie etc,...? Fiind atât de multe oare nu riscă să cadă în derizoriu?Mai sunt ele reprezentative pentru cultura românească, fiind scoase din contextul iniţial ?

Maria Constantinescu: Am fost de mică foarte conectată la tot ce se petrece în plan artistic şi cultural mai ales în subcultură, unde este artă necomercială. Și am sesizat o diferenţă foarte mare a ultimilor ani față de ce era înainte, odată cu aparitia elementelor de folclor în mainstream, de la gastronomie până la arte, vestimentaţie... Îmi amintesc că acum 15 ani nu vedeai atât de multe persoane îmbrăcate cu elemete ale portului popular la concertele  de muzică alternativă spre exemplu, ce să mai zic de concertele de muzica clasica sau spectacolele de opera, teatru etc. Întotdeauna ce apare în mainstream a fost mai întâi în underground. Cred că oferta a influențat cererea ca deobicei. Produsele culturale cu care un anumit segment de public rezonează sunt cele cu temă identitară, originară, natională. Sigur că ele pot fi instrumentate și negativ însă intervine și abilitatea proprie de a discerne. În zona de subcultură legătura cu tradițiile și cu elementele precreștine și cele păgâne nu a fost ceva neobisnuit. Neobisnuit, sau mai bine zis nou, este cum a ajuns să pătrundă folclorul în mainstream. Politicul are si el foarte mult de spus. Cel putin în România e posibil ca dezamăgirile care au urmat integrării în UE să fi fost un punct de plecare. În anii 90 n-ai fi putut să vorbești despre aceste lucruri pentru că oamenii respingeau tot ce era românesc și în mod extrem se dorea ce era european. Ei bine, după intrarea în UE a fost o dezamăgire uriașă referitoare la nivelul de trai, la pierderea identității culturale, la faptul că România nu era bine reprezentata la nivel european, și usor-usor s-au dezvoltat curentele care resping modelul european sau mai echilibrate și scot în prim plan elemente specifice culturii românești.

Andrei Rosca: Mie mi se pare mult mai simplistă ideea, este vorba de sinceritatea individului cu sine şi dorința lui de a se identifica cu ceva. Etnologic termenul cel mai potrivit ar fi fake-lore pentru că ideea aceasta de a prelua elemente din folclor a fost luată din contextul său iniţial şi dusă într-o altă zonă şi oferită unui alt tip de public, dar pâna la urmă nu contextul mi se pare atât de important ci textul ideii. Subcarpați, de exemplu, aduc în muzica lor şi niste influenţe folclorice. Mi se pare mai important că astfel putem observa spontaneitatea şi dorinta omului de a se manifesta, iar orice manifestare culturală este o manifestare a identităţii şi, filozofic vorbind, a sferei sale transcedentale. Chestiune pe care vreau să o am în prim plan în următoarele cercetări, lucrări, proiecte.

Raluca Radu: În contextul globalizării se simte acut nevoia de reîntoarcere la ce-i românesc. Avem nevoie să ţinem strâns de ce-i al nostru, să ne ancorăm în trecut cautând repere de la care să pornim  şi atunci poate exagerăm. Întotdeauna un fenomen va genera alt fenomen, vorbim de cauză şi efect.

Alexandru Ghiţulescu: Subiectul acesta este foarte complex şi delicat în acelaşi timp, dar după cum am spus, trebuie să tratăm lucrurile obiectiv. Este de la sine înţeles faptul că retrăim în linii mari acele vremuri în care mulţi afirmau că folclorul este pe cale de dispariţie şi că trebuie salvat. Se pare, totuşi, că fiecare îl salvează după cum a priceput. Ne confruntăm, astfel, cu o decontextualizare foarte puternică a tot ceea ce ţine de satul românesc. Dureros este faptul că mulţi nu înţeleg faptul că totul a scăpat de sub control, lucrurile de astăzi nu prea mai au legătură cu ce a fost odată, poate pe ici pe colo s-a mai păstrat câte ceva. Încercăm să ne legăm de trecut pentru că viitorul nu arată prea bine...toate aceste manifestări îşi pierd rolul iniţial şi se desprind de cultura românească căpătând o funcţie pur comercială.

 Marius Georgian Bobleaga: Totul a căpătat un caracter spectacular şi asta de la Carol al II lea încoace. Nu vreau să par răutacios, dar folclorul tradiţional nu va reînvia. Ce vedem acum este o adaptare a stilului de viaţă vechi şi a lumii vechi la lumea contemporană.

Lucia Brad: În incheiere aş vrea să vă întreb ce asteptări aveți, pentru următorii ani, ca studenți la Etnologie?

Alexandru Ghițulescu: Din nou o întrebare foarte grea...însă voi încerca să formulez un răspund pe măsură. Îmi doresc, iar acest lucru sper să se şi materializeză, ca în cei trei ani de studiu să pot acumula un bagaj cât mai mare de informaţie, deoarece la final vreau să pot lucra ca cercetător, specializat pe partea de port popular, într-una din instituţiile de prestigiu din ţară. În acelaşi timp aş vrea să pot participa la cât mai multe cercetări de teren coordonate de profesori pentru a putea înţelege în amănunt tehnicile şi conceptele pe care un viitor cercetător trebuie să le aibă în vedere atunci când porneşte într-o cercetare. Mărturisesc că sunt fericit şi mulţumit de alegerea pe care am făcut-o în urmă cu un an şi nu regret faptul că am stat un an pe bară pentru a putea da admitere la Etnologie, pentru faptul că această specializare m-a ajutat să privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă, dar mai ales să fiu obiectiv. Consider că toate acest lucruri se datorează persoanelor cu care am luat contact, de la profesori şi până la prietenii care au terminat această specializare, iar pentru asta ţin să le mulţumesc, datorită lor eu voi fi specialistul de mâine.

Andrei Roșca:Nu am nicio așteptare, sunt deschis la propunerile cursurilor, ca mai apoi să le îmbin cu ceea ce mă interesează. Atât!

Marius Georgian Bobleagă: Să rămână așa cum este. Consider că cea mai mare parte a grupului de profesori este foarte bine pusă la punct pentru pregătirea viitoarelor generații de etnologi, antropologi, folcloriști, etnografi. 

   Va urma ...

***